Refuz de mască

În lume e o zbatere absurdă,
Și deznădejdea se preface-n prag
Fără simțire, oarbă, chiar și surdă
Punând cu nebunia rămășag.

Strada e plină, plină de reclame,
Comerțul ambulant e cu idei,
Deja se vând, cu tâlc și rol, programe
Despre modelul noilor femei.

Te-am cunoscut cu-o viață mai-nainte
De tot acest necunoscut calvar,
Și nu credeam că pot avea cuvinte
Să scriu acum de viața-ți de coșmar.

Acolo unde n-ai putut să-ți fie
Nici mai frumos, nici bine, nici ușor,
Te-ai aruncat fugind de veșnicie,
Și-ai devenin doar umbră în decor.

Când te-ai convins că totu-i la-ndemână
Doar dacă vrei să tot aduni gunoi,
Ai înțeles că nu-ți mai ești stăpână
Și ești și tu, cu totul, în noroi.

Timpul, trecând, n-a vrut să-ți fie mască,
Nu s-a mai vrut un josnic paravan,
Iar trecerea-i, vezi bine, te demască
Și îți arată cum te treci în van.

Oricât ai vrea, nu poți să fii cu mine,
Oricum aș vrea, nu pot să te iubesc,
Te-ai dus, cu interes, pe căi străine,
Refuzul categoric e firesc.

Fără de clemență

Timp nu mai am de vorbe cu nebunii,
Cu cei ce cred prostia lor știință,
Și au un țel, cu rangul de credință
Să nege existența rațiunii...

Îi simt pe mulți cum țin la o urzeală
În care sunt deja în rol de sfinți,
Dar înarmați cu ură până-n dinți,
Trăgând, trăiri firești, la socoteală.

N-am gând la nici o concurență
Cu cei ce văd un univers în ei
Și crai se cred, iar uneori chiar zei,
Seduși de-o relativă existență.

Roiesc în juru-mi sensuri absolute
Numite, nonșalant, motiv real,
De-a pune semn, mai mic, sau doar egal,
Între femei și ziduri de redute.

Timp nu mai am de certuri cu nebunii,
Cu cei ce contrazic cu bună știință,
Ce și-au făcut din certuri o credință
Voită a fi-n slujba rațiunii.

Absurdul e deja un fel de normă
În care au cultură cei inculți,
Cei care te obligă să-i asculți
Vorbindu-ți de tendințe în reformă.

Nu-mi văd motiv de-a sta, cu insistență,
În calea celor ce gândesc urât,
Doar să le-arăt că le acord clemență
Sătul de ura lor până în gât.

Și sunt atât de mulți, e-o-ntreagă lume
De indivizi cu lene de-a gândi,
Cei ce-s siniștri chiar de fac și glume,
Stăpâni pe ei când pot mereu dormi.

Răspunsul în zadar

Încă mai cred în basme, în povești,
Sau poate chiar în ele cred mai mult
Sătul fiind să stau și să-i ascult
Pe cei ce mă întreabă: "Cine ești?"...

Eu știu de unde vin și cine sunt
Dar dacă spun știu clar că nu-s crezut,
Mă vor numi absurd și încrezut,
Sau prea mânat de-un interes mărunt.

Dar spun, mereu, că vin de nicăieri,
Și nicăieri va fi, cândva, să plec,
Când timpului am să-i devin eșec
Agonisind doar nelumești averi.

Mi-e greu să tot infirm sau să confirm
Poveștile ce mi se spun că-s zvon,
Numit fiind de unii epigon
Sau un credul, de rațiuni infirm.

De multe ori am spus că am venit
Cu-n rost ce bine știu că l-am ales
Fără să am banalul interes
De-a arăta ce-mi este hărăzit.

Am spus și cine sunt... dar în zadar,
Și mi s-au dat răspunsuri prin blestem,
Că nu știam de umbre să mă tem,
Nici nu-i aveam pe morți în calendar.

Răspunsuri la-ntrebări am dat și dau,
Dar întrebări mi se tot pun mereu,
Și am ajuns să spun că-i mult prea greu
Să te audă cei ce minte n-au.

Și tot mă-ntreabă unii: "Cine ești?",
I-aud, firește, însă nu-i ascult,
Să le răspund mi-ar trebui cam mult,
Ori să îi mint, spunându-le povești...

Directa recunoaștere

De multe ori ți-am spus... dar nu direct
De cum va fi să-ți fie mersu-n viață,
Altfel găseam ca lipsă de respect,
Fiind ideea mult prea îndrăzneață.

Te zbați, și-i greu, se vede că te zbați,
Se bate-n loc dorința de-a răzbate
Și pașii sunt de drumul drept strâmbați,
Voindu-și o deplină libertate.

Drumul se face lung și tot mai greu,
Fără de timp sau locuri de odihnă,
Și-așa cum dat îmi e să ți-l văd eu
În zbucium îți va fi, nicicum în tihnă.

Acum m-am hotărât, și-ncerc să-ți spun,
Cum poți urma doar calea ce ți-i dată
Și neratând momentul oportun
Să ți se schimbe viața dintr-odată.

Un simplu pas, direct și hotărât,
Uitând de întrebări fără valoare,
De cerul ce, spre seară, mohorât
Te va voi spre el căutătoare.

E timpul, numai noi, și neștiuți,
Să ne avem, trăind visând, o noapte,
Plini de idei, dorințe și virtuți
Cu grabă-n repetări de stări și fapte.

Eu sunt turnanta gândului hoinar
Ce caută o umbră și-n lumină
Și-n îndreptarea lui eu sunt acar
Spre a te ști frumoasă și senină.

Că nu ți-am spus, e drept, sunt vinovat,
Acum depinde totul doar de tine,
Acum mă simt cu mine împăcat,
Alegerea doar ție-ți aparține.

Rătăcire-n împărțire

Simt viața cât îmi e de împărțită
De parcă-s trăitor de mii de ani,
Pe o anume cale rătăcită
Mereu printre fățarnici și profani.

Nimic nu-i nou, îmi spun, tăcut, sub soare,
Nimic nu e, în făptuiri, schimbat,
Doar vieții i se dă, altfel, valoare,
Și întâmplării rost absurd, ciudat.

Am fost copil... De-atunci sunt multe spuse,
Nici nu mai știu de-a fost întâmplător
Sau gândul printre vise răzbătuse
Și povestea ceva din viitor...

Azi multe cred că-mi sunt necunoscute
Doar făptuit ajung să spun că știu,
Dar tot acele vrute și nevrute
Ajung să se-mplinească-ntr-un târziu.

De sus în jos merg căi de coborâre,
Cu mers ușor și mai mereu grăbit,
Bazat pe o absurdă hotărâre
De-a pune preț pe tot ce e gândit.

Eu, de-am gândit, nu pot să am de știre,
Și nici habar nu am cât am urcat,
Dar rezultatul, azi, prin împărțire
E-atât de mic și greu de-aproximat.

De jos în sus mi-am dus mereu privirea
Și n-am putut, cu timpul, să mă schimb,
Ca simplu om să-mi împlinesc menirea,
Cândva, prin nemurire, să mă plimb...

M-am împărțit și viața, mi-e-mpărțită,
Mi-a mai rămas puterea să constat,
Și spun, gândind, că-i calea rătăcită
Dar simt că totul e cum mi-a fost dat...

Psihotice valori

În circuitul de valori al zilei
Azi intră întrebări ce n-au răspuns
Și stă iubirea sub povara milei
Voindu-se, așa, îndeajuns.

Similitudini fără nici o formă
Ajunse sunt să fie drum ales
Principiului ce se dorește normă
Pentru al lumii mers înspre regres.

Numite sunt, idei absurde, sfinte,
Și-i valoros tot ce e pur import,
Fiind exclus și simțul din cuvinte
Rupt de context, văzut ca disconfort.

Recursul cu atacuri la persoană
Catalogat e astăzi ca reper
Concluziei că specia umană
Deține monopol și-aici, și-n cer.

Cuvântul dat e sens ce n-are miză
Când nu vizează preț material,
Doar bun mai e minciunii, ca deviză,
În clar consens cu tot ce-i ireal.

Nimicuri de doi bani, ori simple poze
Cu-nvățături de simplu travesti,
Se dau drept tratamente la psihoze,
Și chiar măsuri ce pot redefini.

Forma-mprumută, regresând, cuvinte,
Și definește tot ce e schimbat,
Ca valoros și plin de-nvățăminte,
Universal și monopolizat.

Fără excese

Ce rost ar mai avea să-ți spun cuvinte,
Din care să mă știi cuprins de dor,
Acum când zorii zilei iau aminte
De cum ne-avem un gând dezrobitor?

Firescul e deja cuprins în fapte
Cu iz de adevăr fără cusur,
Ce dă contururi miezului de noapte
În care-ți tot spuneam c-am să re fur.

Clipele trec și-și au însemnătate
Prin tot ce dau trăirii în comun,
Când, ce-i lumesc, din piatră seacă scoate,
Idei ce-n mod direct se suprapun.

Mă simt altfel, o zi altfel începe,
Ideile au tot mai mult temei,
Pot, adevăruri mari, din plin, concepe,
Ca ziua, cu dorințe s-o închei.

Mă vezi tăcut... Privirea doar vorbește,
Și multe ar avea de povestit,
Însă-n privirea ta se tot oprește
Să-ți ai, în voie, visul împlinit.

Cuvintele au rost, dar și tăcerea
Spune mai mult din clarul înțeles
Al gândului ce-și are, iar, puterea
De-a depăși meschinul interes.

În noapte te-am furat, fără să-mi pese
De cei ce se gândeau că-i în zadar,
Ca liberi de meschinele excese
Să ne trăim ca foc arzând, nu jar.

Puține spun, nu am mai multva spune,
Cuvintele au rost tot mai puțin,
Faptele sunt fireasca rațiune
A unor vremuri noi ce, grabnic, vin.