De-acasă-am mers atâți ani lumină,
Nici nu mai știu acum a-i număra,
Dar simt că am o mult prea mare vină
Că nu am vrut, pe drum, întârzia.
Văd stelele pe cer și, ca pe hartă,
Refac, în gând, întortocheatul drum,
Și îl numesc, precum în viață, soartă,
Ce-a dat contur trăirilor de-acum.
Spun despre gând că știu de unde vine,
Și despre forța lui de neoprit,
Fără-mprumuturi de scorniri străine,
Ori limitări cu sens de infinit.
Probabil nasc doar semne de-ntrebare
În mintea celor ce își spun atei,
Când nu-s găsit, prin sensuri, în tipare,
Nici cum mă vor, ori să mă creadă, ei.
Ei vor să creadă că îmi este teamă,
Că mint vorbind de vieți și nemuriri,
Că viața mea, ca și a lor, e-o dramă
Efect normal al marii adormiri.
Eu nu preț pe simpla existență,
Și nu mă-mbrac deloc în haina ei,
Banalitatea n-o percep esență
Ci simplă-nșiruire de idei.
Dar mintea nu-mi mai pune bariere,
Am sensul vieții clar și definit,
Nu mai vânez ispite și himere,
Țintesc cu rost știind ce-am nimerit.
Vorbesc de clipa care-mi aparține,
Spunând că ea-i prezentul definit,
Prin gândul care dispre Ceruri vine,
Și-n nici un fel nu poate fi oprit.
Astfel nu știu ce-nseamnă renegarea,
Normal e totul să-mi asum deplin
Fiind mereu, oricum mi-e așteptarea,
Un simplu om, printre stăini, străin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu