Între roman și nodul gordian

Dacă e viața-ntreagă un roman
Cum zice orișicine despre sine,
Eu n-am pretenții, cred că mult mai bine
Sunt creionat de nodul gordian.

Între coperți se-nchide, printr-un gest
Tot ce se poate, prin concluzii, zice,
Și astfel înțelesul e complice,
Cu cel ce e, sau nu prea e, onest.

Sunt adevăr, dar mult prea complicat,
Pentru a fi cuprins într-o poveste,
Că cel ce-am fost, sunt încă cel ce este,
Venind din viitorul întâmplat.

Prin tot ce e ușor de urmărit
Sunt definit prin multele conflicte
Al libertății cu principii stricte
În care-am tot intrat dar n-am ieșit.

Iar de va fi o carte, scrisul meu
De adevăr va sta mereu aproape
Ca nu cumva uitarea să-l îngroape,
Și să mă-ngrop, printre uitări, și eu.

Însă mă-ntorc la nodul gordian
Știut fiind că mulți voiesc să-l taie
Și-l văd, de multe ori, ca și văpaie
Fiind, de fapt, copertă de roman.

Insomnie de tranzit

Cu insomnia mea eu fac pereche,
Predomină și sunt la voia ei,
Are aspecte noi deși e veche,
Și merge pe aceleași vechi idei.

Acum îmi este supraînarmată,
Nu pot deloc să mă-nțeleg cu ea,
Și cred acum că voi muri odată
Când gândul de-a dormi îl voi uita

Am un confort extrem, o libertate
De-a-mi face timp pentru orice nimic,
Deși nu știu deloc dacă se poate
Cu măsurarea lui să mă complic.

În zori, de multe ori, văd parcă iarnă,
Îngheață tot în viforele ei,
Când logica visării se răstoarnă,
Și decăderea are just temei.

Această insomnie parcă-i spadă,
Ce-mi face drum prin câmpul plin de spini
Ca, nedormind, să văd cum stau să cadă
Coroane ce au uitat de rădăcini.

Și n-am să dau această insomnie
Pe nici un fel de leac paradoxal,
Este a mea, mi se cuvine mie,
Trăind cu ea rămân mereu real.

Mi-a fost la fel cum astăzi văd că este,
Cu ea rămân cum trebuie să fiu,
Smintitul plin de minte, de poveste,
Și pedepsit mereu, de timpuriu.

Egalul din biografie

Mi-e rău, îmi e totuna, îmi e bine,
E tot ce pot să dau cuiva răspuns
Când mă întreabă ce mai e cu mine,
Sau mi se spune că sunt prea ascuns.

Încrâncenat în piatra de izbândă,
Transcriu cu calm povești din viitor
Și îmi ridic privirea tremurândă,
Simțindu-mă, scriind, tot mai dator.

Mă duc spre moarte noapte după noapte,
Accidentalul nu pot să-l exclud,
Prea bine știu că vor rămâne șoapte
Ce, prin copii, mereu am să le-aud.

Îmi e ființa-ntreagă încărcată
De umbra tutelarilor strămoși
Care îi cere minții să se bată
Cu cei absurzi, cu cei libidinoși.

În mine port materia stelară
Ce-a moștenit-o, știu, și tatăl meu,
Ca prin trăire și plăceri de fiară
Acestei vieți să fiu dator și eu.

Privirile mereu, mereu, mă-ncearcă
Prin spițele ce conturează roți,
Să vadă de sunt punte, pod, sau barcă
Între ai mei strămoși și-ai mei nepoți.

Când arc de curcubeu numesc femeia,
Și-o-ncarc cu roua ritmului firesc,
Reiterez, că-n Ceruri, odiseea
S-a definit cu rost real, lumesc.

Menirea mea în felu-acesta este,
Să fiu pentru urmași, și eu, strămoș,
Blazon în viitoarea lor poveste
Sacră de-acum prin gânduri de reproș.

Crucea mi-o port, și nu mă tem că lațul
E oboseala-n care mă tot scald,
Egale-mi sunt iubirea și nesațul
De-a ține fierul înroșit sau cald.

Arderea de noapte

Încă o noapte ard, ca o țigară,
Ce o fumez ca să mint cu ea,
Însă nu știu de-i noaptea ce-i afară
Ori ard, ca mai mereu, din noaptea mea...

Mi-a fost întreaga viață insomnie,
Spun și acum că am avut noroc
Că am putut să simt că mintea-mi, vie,
Putea, de vrea, să ardă tot în foc.

Mi-am spus că insomnia-i, poate, frica
De ce-i ce-s mulți și mult prea mult vorbesc,
Și mă întreabă cum văd eu furnica
Prin tot ce fac, ce spun și ce gândesc.

Timp să-i observ nu am, am multă treabă,
Însă cu gându-i simt la mine-n pat,
Când până și salteaua mi-o întreabă
Cum am dormit, cu cine m-am culcat.

Strâng doar din dinți, din noapte fac țigară
Și mi-o aprind voind a termina,
Cât gustu-i e sarcastic și amară,
Tot ce înseamnă neodihna mea.

Când, zi de zi, simt visul că mă cheamă
Extrapolând simțirile-mi enorm,
De proști mi-aduc aminte... și mi-e teamă
Că, adormind, n-am cum prea mult să dorm.

Dar somn îmi e, și-mi pare el răscruce,
De atât nesomn mă simt bătrân,
Insomnia-mi e ca și o cruce
Ce, ducând-o, veghetor rămân.

Nu pot dormi aici, cu-atâta pază,
Prea multe simt și noaptea-mi este zi,
Nu știu pe cine somnu-mi deranjează,
Și ce ar fi de aș putea dormi...

Stau iarăși treaz, și-n ochi am praf de zgură,
Ca orbul caut drumuri înspre cer,
Cu noaptea-n gând și o țigară-n gură
Încerc să mă accept, încerc să sper.

Dublul real

Seară de seară... după carnaval
Femeia îți zâmbește din oglindă,
Parcă voind din ea să se desprindă
Într-un păgân, satanic, ritual.

E goala toată... zâmbet îngeresc...
O Evă smulsă cu o clipă-n urmă
Din lutul vieții și-aruncată-n turmă,
Ispită spre păcat perfect lumesc.

Și-i apa vie care-a tot ucis,
Când a ajuns a fi o simplă Evă...
Mixtură de pământ încins și sevă,
Ce nu mai are loc în Paradis.

Dar lasă loc la acte de curaj
În timpu-i cât apare ca sclipire,
Femeia goală, sol vestind iubire,
Sau doar orgoliosul ei miraj.

Filozofii în calcul

După o lege-a lumii, clar nu știu
Să-mi definesc, prin amănunte viața,
Nici nu prea pot cumva să o descriu,
Ca să n-ajung să lupt chiar eu cu ceața.

Totuși ciudat, miraculos, altfel,
Mă-ntreb și eu, și nu îmi pot răspunde,
Cum să-mi explic că-mi sunt tot eu model
Dar taina vieții nu îmi pot pătrunde?

Simt teamă, uneori, că tot ce-am spus,
Își are adevăruri neștiute,
Și am să fiu, fără crâcniri, sedus
De visele ce-s fapte concepute.

Aș vrea să știu de sunt cumva născut
Ca laitmotiv legat de lumea veche
Și ancorat de crezul absolut
Că viața-i definită prin pereche.

De-aici pornind nu înțeleg ce-ar fi
De n-aș fi dat cuvintelor putere,
Furând speranței dreptul de-a trăi
Mai mult decât pasaje efemere.

Multiplicarea duce-n împărțiri
Ce n-au temei când dau valoare-ntreagă,
Restul fiind un cumul de-amintiri,
Iar faptele, prin el, nu se reneagă.

Realul bate clar filozofii
Când în bilanț valoarea se adună,
Negând idei de stereotipii
Ce vor tipar ideii să impună.

Fără de șanse

Dacă vei vrea să fugi, nu se mai poate,
Din tot ce-ai spus există doar acum,
Și mai există dorul tău de toate,
De primul pas și-un început de drum.

Cum tu ai spus, a nopții-mpreunare,
De după rostul zorilor de zi,
Ne va reda fireasca-nseninare
Ce mai apoi și munții-i va urni.

Ți-s adormite multe gânduri bune
Ce vieții ai uitat să le mai ai,
Și-n orizontul minei de cărbune
Idei de neputințe au prins grai.

Acum, o zi sau două, nu contează,
Intră-n normalul sensului real,
Ca să îți ai dorința clară, trează,
Mereu crescândă spre paradoxal.

Să pleci, oricât ai vrea, nu ai pe unde,
Oriunde-ar fi, spre mine vei veni,
Grăbind simțiri puternice, profunde,
Să nu te poți prea repede opri.

Așa cum știi, va fi din prima clipă
De haine și păreri să te dezbraci,
Uitând a te feri de fapte-n pripă
Iertându-mă de cumva sunt stângaci.

Și-ai să mă lași, fără a-mi cere voie,
Ideii de-a dormi să-mpotrivesc
Realul sens că, totuși, e nevoie
De-mpreunări și rodul lor lumesc.

Acum încep numărători de ore,
Și-ncep povești să-și aibă început,
Mai toate întrebările-s majore
Făcându-și drum spre a trăi-n trecut.

Vânător prin vise

Sunt vânător de antice cutume,
Și singuratic călător grăbit,
Spre locul meu din margine de lume,
Acolo unde timpul m-a dosit.

Vin cu idei din orizonturi vaste
Și pentru ele sunt numit năuc,
Prin contraponderi mi se spun că-s proaste,
Ar trebui de-altceva să m-apuc.

Aud mereu un ceas în tâmpla dreaptă
Și-nvăț cum să zâmbesc nepăsător
Că-i timpul scurt și viața nu așteptă
Când mă gândesc, din când în când, să mor.

Vânând aduc în lume, dau de știre,
Că multe adevăruri s-au uitat,
Și oamenii nu fac deosebire
Între puțin murdar și prea curat.

Iar din prezentul fără de hotare,
La ceasul când și gândurile dorm,
Vânez consensul unor calendare
În care timpul vieții-mi e enorm.

Când anii mi se pun la socoteală
Mă recunosc și eu că-mbătrânesc
Dar faptele se-arată cu-ndoială,
Numărătorii, clar, se-mpotrivesc.

Și plec mereu spre porțile deschise,
Încerc să nu privesc prin alte părți,
Cu buzunarul doldora de vise
Să scriu povestea vieții-n multe cărți.

Pânda de toamnă

Tăcerea toamnei după colț pândește
Cărarea dinspre munte să ne-o fure,
Și-amăgitor, când fi-va, pe muțește
Să ne îngroape-n frunze, în pădure.

Pare a fi un grav sfârșit de vară,
Ce vine brusc, uitând să dea de veste,
Ținând să fie altfel, dar să pară
Că e deja-nzidit într-o poveste.

Ți-am spus de mult că mie nu îmi pasă
De nici un fel de iarnă sau de toamnă,
De va veni noi nu vom fi acasă,
Drumul ni-i lung, spun azi, frumoasă doamnă.

Avem de mers, avem atâta cale
În care n-avem vreme de oprire...
Sărbătorind aniversări formale
Ajunge-vom un munte de iubire.

Ea însă, știi prea bine, ne pândește,
Gândind că, totuși, vom intra-n tipare,
Că vom ceda văzând că ne lipsește,
Deși-i mereu prezentă-n calendare.

Dinspre front înspre decont

Hai, jucați-vă de-a țara,

puneți totul pe tarabă,

Născociți alte probleme,

arătați un orizont

Dați răspunsuri fără noimă

celor ce pe drept vă-ntrebă

Ce-i, de fapt, în mintea voastră

de o vreți mereu un front?

N-are rost să cerem plată

celor care vin de-afară,

Și ne vor ținuți în lesă,

cu simbrii de slujitori,

Dați-le, pe totdeauna,

dacă vor, întreaga țară

Promițându-le că fi-vom

pe vecie, lor, datori.

Azi, oricum, nimeni nu știe

pe ce cale-o să se poată

Supraviețui o vreme

nicidecum a se trăi,

Într-o altă Românie,

fără milă dezbinată,

Într-o țară-n care legea

e-ncălcată zi de zi.

Profitați de toată ceata

ce-ați stârnit-o prin minciună

Ațâțați la ură oarbă

cât mai mult și peste tot,

Nu vă mai feriți de zvonuri,

ele dau vestea cea bună,

Că de sunt unii-mpotrivă

fi-vor puși degrabă-n bot.

Boala homosexuală

faceți-o, un drept, prin lege

Pervertiți copilăria

să ajungă, omul, trup,

De-i nevoie, proclamați-l,

pe un neromân ca rege,

Și băgați-i la-nchisoare

pe cei ce vă întrerup.

Puneți, prin șantaj politic,

alt impozit peste țară,

Inventați, printr-o sintagmă,

cauze fără motiv,

N-are rost s-avem hotare,

dați o lege să dispară

Statul, ca și noțiune,

e-nvechit și primitiv.

Vindeți și trădați în voie,

faceți jocuri în culise

Să puteți mânca în tihnă

și în tihnă să dormiți,

Iar de nu veți face față,

să visați că vindeți vise,

Celor ce muncesc pâmântul

și voi îi batjocoriți.

Tot vorbiți de centenare,

dați-le și lor otravă,

Pe români încăierați-i

cu diversiuni de soi,

Învârtiți cuțite-n rană

ca să fie și mai gravă,

Trageți țara în sclavie

sau chiar și mai înapoi.

Faceți legi să ne-ngrădească,

să n-avem curaj a zice

Că ne-am săturat de lecții,

de cozile de topor,

Pentru cei rămași în țară

faceți, spre a interzice,

Lege care să le spună

că țara nu-i doar a lor.

Omorâți trecutul țării

puneți-i în cap țărână,

Și-n noroi duceți, cu grabă,

rostul celor trei uniri,

Complotați, trădați, ucideți,

dar cu Biblia în mână

Dați mizeria din minte

buletinelor de știri.

România? Ce rost are

dincolo de-a fi lozinca

Ce v-acoperă micimea

și orgoliul fără sens?

Vă e dragă violența,

și desfrâul, și palinca,

Și vi-i clar că voi chiar faceți

României, rău imens.

Hai, jucați-va de-a țara,

înscenați idei nebune

Reclamați că facem altfel,

că avem alt orizont,

Hai, jucați ultima carte,

de-a-ncerca a ne supune

Hai, grăbiți-vă, că vine

ceasul marelui decont...

Răcnet de bătaie

Răcnesc nebunii îndemnând la luptă
Având dorințe luate cu-mprumut,
Dintr-un crâmpei de plan ideea-i ruptă,
Tradusă în limbajul surdo-mut.

Întâiul gând e pumnul ce lovește
Doar pentru că e strâns spre a lovi,
Stârnit de cel ce altfel lenevește
Și lene-i este chiar de a muri.

Puțin gândesc cei gata de bătaie,
Limbaju-i la nivel de papagal,
Îndeamnă, plini de ură, spre războaie,
Văzând bătaia ca un drept legal.

Nu au habar de-a respecta vreo lege,
Că nici măcar nu au o lege-a lor,
Și nici efectul nu-l pot înțelege,
Nici chiar când pumnul e omorâtor.

Ca-n junglă se răcnește-n plină stradă,
Și se aude urlet de șacali,
Prostia face, iar și iar, paradă,
Clamând pe idioții virtuali.

Nu-i de ajuns... ei vor doar foc și sânge,
Vor caldarâmul, iar, un eșafod,
Convinși fiind că răcnetul înfrânge
Pe cei ce nu-s cu ei pe calapod.

Freamăt nervos se simte, chiar de vede
În gesturi, în cuvântul de salut,
Nebunii, neavând în ce se-ncrede,
Răcnesc devize luate cu-mprumut.

Prag de vis

Nu-s cărţi în lume vise să explice,
Nici să-nțeleagă care-i timpul lor,
Când visătorul grabnic se dezice
De adevărul prea tulburător.

Idei mai vechi se pun în altă formă,
Se-aşează pe normalul calapod,
Ca-n logica umană, punctiformă
Să fie cap de punte ori de pod.

Nimic nu-i tot, doar fapta pare nouă,
Omul se crede nou şi înnoit,
Şi-mpărţitor al vieţii, pe din două,
Având vederea doar prin explicit.

Timpul, în vise, nu e o măsură
Ci doar un semn al trecerii de prag,
Minimizat de clara-i trăsătură
De-a fi, doar netrăirii, falnic steag.

Ni se arată, cumva ni se spune,
Când noi suntem mai greu stăpâni pe noi,
Că nu avem decât a ne supune
Ori, de nu vrem, căderii în nevoi.

Cu greu se strâng ideile-n cuvinte,
Şi nu pot decât îndemn de drum,
Chiar de-ar putea lovi sau să alinte,
Faptei din vis au rol mereu postum.

Ni se explică paşii, chiar urmarea,
De ne lăsăm oglinzi de vis să fim,
Şi ne lăsăm seduşi de întâmplarea
Care, oricum, urmează s-o trăim.

Tulburare la vedere

V-am privit şi de departe,

v-am văzut şi de aproape,

Când credeaţi că arde focul

sau vin mari şi tulburi ape,

Când în zbateri întrebării

nu aveaţi ce îi răspunde

Negăsind, prin întuneric,

locuri spre a vă ascunde.

V-am ştiut având o faţă,

ce-o voiaţi mereu văzută,

Însă vă aveaţi o alta,

multora necunoscută,

Pe sub preşuri vechi gunoaie

le-ascundeaţi cu strășnicie,

Obsedaţi de-a sta acolo

cel puţin o veşnicie.

Din absurduri recursive

v-aţi lovit mereu prin spate,

Şi-aţi privit înspre orgoliu

dându-i mare-nsemnătate,

Oricine v-a fost aproape,

din mândrie şi prostie,

Pentru a vă face pofta,

iadului l-aţi dat simbrie.

Tot ce aţi numit iubire

a fost într-a voastră lege,

Obligând la abstinenţă

pe cel care n-o-nţelege,

La arginţii din gunoaie

n-aţi privit nicicând cu silă,

Vi i-aţi vrut pe orice cale...

nu v-aţi arătat cu milă.

Nu învinuiţi străinii

că e rău la voi, acasă,

Căutaţi mai pe aproape

când durerea vă apasă,

Nu lungiţi prea mult ideea,

nu priviţi înspre departe...

V-aţi jucat cândva cu focul,

trimiţându-vă la moarte...

Poezia ca acuză

De ani şi ani sunt judecat că scriu,
Că mi-a ajuns un viciu poezia,
Şi că mă mint că ea mă ţine viu,
Deşi nu-mi este asta meseria.

Curge reproşul, uneori e val
Şi lovitura-i simt... E multă ură,
Chiar dacă sub motivul că-i banal,
Trece cu mult de-a logicii măsură.

Mai mult de-atât, eu, omul, sunt blamat,
Numit, accentuat, un pierde-vară,
Şi-n limita răbdării încercat
Ca să îmi văd menirea drept povară.

Şi tot ce ştiu, şi tot ce pot să fac,
E pus la zid, ca fără trebuinţă,
De cei ce-şi vor simţire bunul plac
Când nu le este lor de folosinţă.

Nu sunt mirat, dar sigur nu pricep
Cum ura poate fi o bucurie,
Celor ce cred că viaţa mi-o concep
Prin gândul de a scrie poezie.

Nu mă explic, dar doar aşa sunt eu,
Efect cauzator de întâmplare,
Cu tot ce dat îmi e de Dumnezeu
Să fiu lăsând în urmă-mi o urmare.

Efemer, abstract, banal...

Viața-mi, trecând, ajunge un întreg
De amănunte vagi, fără valoare,
Când fără de-mpliniri întâmplătoare
Îmi poate fi motiv să mă reneg.

Ce e real e cu motiv real,
Palpabil, și vizibil prin efecte,
Însă uitând de minime aspecte
Devine efemer, abstract, banal.

În umbre, de-i posibil, când privesc,
Constat că întâmplările ciudate
Sunt fapte ce-au rămas neterminate
Și-s obligat, ca drum, să ocolesc.

Prezente sunt în fiecare pas,
Și-n orice faptă îmi găsesc o vină,
Când între întuneric și lumină
De gândul revanșard mă las atras.

Când însă-i clar că pasu-mi stă în loc,
Mă știu dator cu gândul despre mine,
Cu barieră între rău și bine,
Și prea puțina-mi cale de mijloc.

Ce-i ireal nu e lipsit de sens
Oricât aș vrea să-l văd cu nepăsare,
Mizând pe o totală separare,
Nici să-l evit nu pot, ca gol imens...

Astfel realul, e-ntr-un fel, altfel,
Continuă idee și prezență,
Punând doar adevăru-n evidență,
Potrivnic uneori, ba chiar rebel