Dat să fie...

Nu te mai gândi... ce-i dat să fie,
În această toamnă ne va fi
Noaptea-n care, marea bucurie
Fără așteptări o vom trăi.

Fi-va tot o baie de lumină,
Adunată-n ani de așteptări,
Când făptura ta etern divină
Mă va-ndatora cu noi chemări.

Fi-vei, totodată, și scânteie
Focului ce ți-l vei vrea aprins,
Ca să-l stingi simțindu-te femeie,
Când firescul vieții e atins.

Astăzi drumuri încă vezi deschise,
Încă mergi la fel ca în trecut,
Însă ai cu totul alte vise,
Vezi mai mult în tot ce ai văzut.

Te întorci din drum fără de știre,
Porți, cândva deschise larg, le-nchizi,
Ai reper fireasca-ți înzidire
Când, spre altă viață te decizi.

Te-nzidești în propria ta viață,
Viața-n care vise-ai trăiești,
Luminată dis de dimineață
De trăirea faptelor lumești.

Îți va sta iubirea, clipei, strajă,
Spre urcări vei merge tot mai drept,
Ca să-mi fii, la miez de noapte, vrajă,
Când vei ști de câte vieți te-aștept.

Ecoul clepsidrelor

Vei reveni, mereu, la mine-n gând,
Chiar dacă viața încă ne desparte,
Și-așa te-aud, de dor enorm, plângând,
Sau cum te-nscrii în literă de carte.

Vei reveni chiar fără să te chem,
De orișiunde-ai fi în lumea mare,
Că așteptarea ni-i ca un blestem
Ce astăzi se numește depărtare.

Clepsidrele vor număra invers
Cerând să-și aibă alte calendare,
Luând măsuri dintr-al trăirii mers,
Punând, pe hărți, repere, nu hotare.

Vei reveni din marele abis
În care te-ai ascuns, în marea-ți teamă
Că drumul ce tot tu ți l-ai închis
Nu poate fi, nicicum, luat în seamă.

Vei reveni, mereu ca un ecou,
În zori dar mai ales la înserare,
Fiindu-mi așteptărilor cadou
Și vieții simplă, pură, întâmplare.

Fără păcat, cu rost prin definiri,
Rămâne-va înscrisă-n calendare,
Întâiul pas al unei mari iubiri
Ca semn al unei vieți nemuritoare.

În așteptare

În timp ce-nvăț, din nou, să te aștept,
Cuvintul intră-n rol de presimțire,
Lăsându-l să îmi tremure în piept,
Gândind spre prima noastră întâlnire.

Îmi tot preface clipa într-un vers
Fără să aibă mărginiri în vise,
Spunându-mi că-mi vei fi un univers
De fantezii doar între noi permise.

În așteptarea ta, cuvântul meu
Te caută-n privirile-ți spre stele
Și-ți spune, uneori, ce-aș spune eu
Când ești mereu în gândurile mele.

Încet, încet, ideea de sublim
A clipei de nebună-mpreunare,
Mă-ndeamnă să gândesc că retrăim
Aceeași, de-altă dată, întâmplare.

Și-s consternat la cât de răbdător
Am devenit, din nou, uitând de grabă,
Cu toate că mă simt, din plin, dator
Să nu încerc să fug, vorbind de treabă.

Aș vrea să tac, știind că de nu tac
Spun adevăruri uneori rebele,
Sun pus pe fapte, și, ca să le fac.
Eu te aștept la margine de stele.

Grăbire pe-ndelete

Grăbește-te încet... Se schimbă toate,
Schimbat deja e drumul ce îl ai,
Fără de fapte clare nu se poate,
În loc acum, nicicum nu poți să stai.

De veste-ți dau, spunându-ți o poveste
Despre întâia noapte-n care noi,
Vom face moartea chiar să ne deteste,
Mizând pe rostul drumului în doi.

Acum nu dau detalii, amănunte,
Nu ne putem lega de interes,
Căci multe vor veni să ne confrunte,
Contrafăcând progresul în regres.

Îți spun să te grăbești pe îndelete,
Răbdare-ți spun să ai încă puțin,
Nu vreau, nu vrei nimic să se repete,
În faptele ce nouă ne revin.

Multe-s schimbate, ție îți revine
Să fii a vieții, îngeresc model,
Și peste vieți, purtându-mă în tine,
Iubirii să ne naștem port-drapel.

De-acum, firește, ne așteaptă fapte,
Împreunării să-i tot fim simbol,
Punând însemne miezului de noapte
Lăsând fără motiv căderea-n gol.

Prevestita semnătură

Tu nici nu știi ce mare e schimbarea...
Cuvântul, azi, un drum a și deschis,
Fiind, în profunzimea lui, chemarea
Spre clipele cu sens de paradis.

Din depărtări te văd... Și ești frumoasă,
Văd trupu-ți alb în stropii de lumini,
Și clipa-n care tu vei fi acasă,
Uitând ideea nefireștii vini.

Uitând să negi că ești, de fapt, divină,
Și acceptând că timpul e injust,
Vei renunța să mi te crezi străină,
Sânii lăsându-mi, însetat, să-i gust.

Cu mâna ta, încet, mă vei conduce,
Să știu pe unde drum îmi fac ușor
Spre cea dintâi și tainică răscruce
A visului concret făptuitor.

Și ca în taină, coapsele-ți, sub mână
Vor da să-mi spună, tremurând, zvâcnind
Că ne avem, firesc, la îndemână
Urcări înspre lumini ce se aprind.

Iar când, privindu-mi sincera pornire,
Trupu-ți mlădiu de tot se va goli,
Întru grăbirea faptei de-mplinire,
Sub pieptu-mi sânii se vor vrea strivi.

Și-n jocul vieții fără să ne pese
Ajunge-vei să uiți chiar să respiri,
Ajunge-voi să am firești excese,
Iertat fiind de-a clipei contopiri.

Redându-i clipei maxima măsură
În pântecu-ți de vis și rod bogat,
Mă vei păstra, fiindu-mi semnătură,
Trăirile ce-n cer te-au înălțat.