Contrazisa senectute

De-aș fi un gând, am fi doar o poveste
Am fi știuți ca cei care au fost,
Și nimeni n-ar fi-n stare să ateste
Că facem fapte și avem un rost.

Am fi știuți ca cei care au fost,
Un el și-o ea, ajunși la senectute,
Legalizatul clipei avanpost
În lupta cu ispite absolute.

Un el și-o ea, ajunși la senectute,
Vom fi venind din timpul viitor
Recunoscând ideile pierdute
De cei ce azi trăiesc știind că mor.

Vom fi venind din timpul viitor
În timpuri pline de gândiri complice,
Când tot ce pare azi nemuritor
Prin moarte-și va dori să se explice.

În timpuri pline de gândiri complice,
Voi fi ce sunt, nicicum un simplu gând,
Ca visul ce consensuri contrazice,
Fără regrete ziduri doborând.

Lipsit de bariere

De-acasă-am mers atâți ani lumină,
Nici nu mai știu acum a-i număra,
Dar simt că am o mult prea mare vină
Că nu am vrut, pe drum, întârzia.

Văd stelele pe cer și, ca pe hartă,
Refac, în gând, întortocheatul drum,
Și îl numesc, precum în viață, soartă,
Ce-a dat contur trăirilor de-acum.

Spun despre gând că știu de unde vine,
Și despre forța lui de neoprit,
Fără-mprumuturi de scorniri străine,
Ori limitări cu sens de infinit.

Probabil nasc doar semne de-ntrebare
În mintea celor ce își spun atei,
Când nu-s găsit, prin sensuri, în tipare,
Nici cum mă vor, ori să mă creadă, ei.

Ei vor să creadă că îmi este teamă,
Că mint vorbind de vieți și nemuriri,
Că viața mea, ca și a lor, e-o dramă
Efect normal al marii adormiri.

Eu nu preț pe simpla existență,
Și nu mă-mbrac deloc în haina ei,
Banalitatea n-o percep esență
Ci simplă-nșiruire de idei.

Dar mintea nu-mi mai pune bariere,
Am sensul vieții clar și definit,
Nu mai vânez ispite și himere,
Țintesc cu rost știind ce-am nimerit.

Vorbesc de clipa care-mi aparține,
Spunând că ea-i prezentul definit,
Prin gândul care dispre Ceruri vine,
Și-n nici un fel nu poate fi oprit.

Astfel nu știu ce-nseamnă renegarea,
Normal e totul să-mi asum deplin
Fiind mereu, oricum mi-e așteptarea,
Un simplu om, printre stăini, străin.

Vânzări de praf

Ne tulbură pe toți această vreme,
Dormim urât, urât găsim și-n vis,
Și zi de zi tot rezolvăm probleme
De parcă viața-i doar un compromis.

Trăim idei, tot mai puține fapte
Ne vom găsi, cândva, în amintiri,
Că abia mai avem, în miez de noapte
Un gând fugar spre rosturi și meniri.

Ca oameni, clar, avem de dus o cruce,
Dar azi o facem și mai grea a fi,
De parcă vrem testa cât poate duce
Cel ce prin sine vrea a nemuri.

Dar de ajuns se pare că nu este,
Sunt unii ce vor mult și mult mai mult,
Ca avuția grabnic să ateste
Că au însemnul vrednicului cult.

Iar alții, mai rămași pe moda veche,
Neacceptând normalul vieții mers,
Nu înțeleg ideea de pereche,
Idee fundament de univers.

Și de la ei, prin conștientă vrere,
Asupră-ne furtunile se-abat,
Cu alte greutăți, cu grea durere
Cu întâmplări ce, cap în cap, se bat.

Avem de dus mai multe și mai grele
Idei și întrebări fără răspuns,
De am ajuns să vindem praf de stele,
Pe față rar, dar tot mai des, pe-ascuns.

Și vremea-i o eternă tulburare,
Oamenii cad și în trăiri decad,
Tristețile sunt fără de hotare,
Nici viața nu-și mai are claru-i vad.

Contrafacere de formă

Eu tot am spus, dar nu ai fost atentă
Că tu ești bună nu-i îndeajuns
Pentru această lume repetentă
Ce te lovește-n somn sau pe ascuns.

N-ai auzit... erai prea ocupată
Cu regăsiriea drumului firesc,
Când îți vorbeam de viața de-altădată,
În care mi-a fost dat să te-ntâlnesc.

Vedeam altfel, vedeam ce nu se vede,
Vedeam ceva ca formă și decor
Ce încerca-n trăiri să ne posede
Fiindu-ne miraj revoltător.

Și-am auzit, din lumi îndepărtate
Cum coborau idei cu rol de plan
Pentru porniri spre zări nemăsurate
Ori gesturi cu meniri de paravan.

Spre nicăieri simțeam că te atrage
Un fel de-a fi, fără motiv schimbat
Și-ntr-un altfel concluzii a abstrage,
Dând clipei înțeles absurd, ciudat.

Ți-am spus povești cu întâmplate fapte
Ce sunt, din vremuri vechi, mereu la fel,
Și-apoi ți-am spus de visele de noapte
Ce brusc devin simțirilor model.

Cred că mai știi și îți aduci aminte
Cum, peste fire, drumul ți-ai urnit,
Și, spre a ști că mintea ta te minte,
Piedici ți-a pus voindu-ți-l oprit.

Nimic nu-i nou, eu văd aceeași formă,
Și-aud un glas nedemn, contrafăcut,
Ce-ți cere să respecți voita-i normă
Să-i fii la fel, supusă, ca-n trecut.

N-ai auzit, sau nu ai fost atentă,
Am spus, am repetat, și iar am spus,
E timpul să nu vrei să fii absentă,
Și-a înțelege gânduri ce-s în plus.

Ideea în odisee

Perpetuu, vin idei uitând să plece,
Și întrețin, ca jarul, foc înalt...
Așa se simte gheața mult mai rece
Când umbrele iau seara cu asalt.

Par unele o simplă viziune
Ce n-au deloc susțineri în real,
Străine clar de orice rațiune,
Bătând la porți de absolut banal.

Vin și tot vin, n-am timp să știu de unde,
Și dau soluții multor întrebări
Ce altfel n-aș avea cum le răspunde
Neașteptând efecte și urmări.

Admonestându-mi marea necredință
Pașii-mi parcurg și multe căi invers
Ca să evit a gândului tendință
De-a mărgini întregul univers.

Din oameni curg ca ploile de vară
Idei ce contrazic alte idei
Ce sunt găsite fără de temei
Când mintea de trăire le separă.

Nimic nu stă-mpotrivă, nu reneagă
Condiția de fapt deja-ntâmplat
Prin gândul fugitiv, dezordonat,
Voind a ști, sperând să înțeleagă.

Parcă citind fragmente dintr-o carte
Scrise la cald, cu grabă la greșeli,
Privirii se arată chibzuieli
Cu așteptări de-ajungere departe.

Și se tot naște, din neant, ideea
Din care am întregul înțeles
Al unui carusel ce m-a ales
Să-i scriu, fără de teamă, odiseea.

Pe calapod de judecăți

Caut spre tine, n-am deloc opriri,
Și uneori ajung până la stele
Mai greu vorbesc, în felul meu, de ele,
Dar am, așa cum știi, multe porniri.

De multe ori pun vorbele-ntr-un vers,
Ca să le dau o condensată formă
Și să nu fac discuția enormă,
Vorbind despre întregul univers.

Pe unde nici nu vrei să te gândești
Ajung în neoprita-mi căutare
Și dau așa, zic eu, din întâmplare,
De urma unor vechi, sau noi, povești.

Ce n-am știu, brusc, dat îmi e să știu,
Chiar văd priviri ce caută spre tine,
Și-ți spun, chiar dacă nu îți prea convine,
Că vor, în jurul tău, un gol pustiu.

În tine nu îmi e nimic ascuns,
Și nu se simte nici o-mpotrivire,
Cel mult resimt dorințe de grăbire
A dăruirii întru-ndeajuns.

Apar însă idei cu totul noi,
Pe calapod de judecăți sumare
Ce dau nuanțe faptic țipătoare
Amprentelor cu creste de noroi.

Vin din trecut, cu gând de mai târziu,
Vorbe ce pun în drumu-ți bariere,
Ori înlesniri spre sensuri efemere,
Ce, unora, prin falsuri te descriu.

Caut spre azi, spre mâine și spre ieri
Dar timpul nu-i o strictă noțiune,
Însă-l prevăd și chiar exact pot spune
Că asta-i vremea ultimei poveri.

Necesitate de absență

Haideți, doamnă, nu vă enervați...
Viața este sinceră și dreaptă,
Unii cu un scop vorbesc în șoaptă,
Alții la intenții sunt dedați...

N-are rost, cumva, să vă grăbiți,
Să vă faceți griji sau supărare,
Gura lumii-i totdeauna mare,
Oamenii-s destul de ipocriți...

Nu vă temeți, nu mai stați în corzi...
Știți prea bine cine vă acuză,
Dar, de fapt, ei caută o scuză
Că-s doar cerșetori și nu sunt lorzi...

Nu mai luați în seamă pe limbuți,
Ei vorbesc voind să se audă,
Iar ideea lor, de fel, e nudă,
Mult mai multe-ar spune cei ce-s muți...

Nu vă dați motive de nesomn...
Cel ce viața-și duce-ntr-o dormire
Se tot dă exemplu de-mplinire,
Dându-și singur numele de domn...

Nu-i priviți pe cei cu bețe-n roți,
Piedici știu tot timpul să își pună,
Și, mereu, prin fapta cea mai bună,
Vor să-i știe, doborâți, pe toți...

Nu vă mai gândiți la ce a fost...
Vânătorii, dornici de trofee
Despre viață n-au nici o idee,
Cei mai mulți țintesc, dar o fac prost...

Nu-i mai tolerați pe cei nebuni,
Ei în vorbe-s pricepuți la toate,
Fapta însă la lumină-i scoate,
În esență, plini de fricțiuni...

Haideți, doamnă, nu vă enervați...
Viața duce unde-i dat s-ajungă,
Ocolind se face calea lungă,
N-are sens prea mult să colindați...

Refuz de mască

În lume e o zbatere absurdă,
Și deznădejdea se preface-n prag
Fără simțire, oarbă, chiar și surdă
Punând cu nebunia rămășag.

Strada e plină, plină de reclame,
Comerțul ambulant e cu idei,
Deja se vând, cu tâlc și rol, programe
Despre modelul noilor femei.

Te-am cunoscut cu-o viață mai-nainte
De tot acest necunoscut calvar,
Și nu credeam că pot avea cuvinte
Să scriu acum de viața-ți de coșmar.

Acolo unde n-ai putut să-ți fie
Nici mai frumos, nici bine, nici ușor,
Te-ai aruncat fugind de veșnicie,
Și-ai devenin doar umbră în decor.

Când te-ai convins că totu-i la-ndemână
Doar dacă vrei să tot aduni gunoi,
Ai înțeles că nu-ți mai ești stăpână
Și ești și tu, cu totul, în noroi.

Timpul, trecând, n-a vrut să-ți fie mască,
Nu s-a mai vrut un josnic paravan,
Iar trecerea-i, vezi bine, te demască
Și îți arată cum te treci în van.

Oricât ai vrea, nu poți să fii cu mine,
Oricum aș vrea, nu pot să te iubesc,
Te-ai dus, cu interes, pe căi străine,
Refuzul categoric e firesc.

Fără de clemență

Timp nu mai am de vorbe cu nebunii,
Cu cei ce cred prostia lor știință,
Și au un țel, cu rangul de credință
Să nege existența rațiunii...

Îi simt pe mulți cum țin la o urzeală
În care sunt deja în rol de sfinți,
Dar înarmați cu ură până-n dinți,
Trăgând, trăiri firești, la socoteală.

N-am gând la nici o concurență
Cu cei ce văd un univers în ei
Și crai se cred, iar uneori chiar zei,
Seduși de-o relativă existență.

Roiesc în juru-mi sensuri absolute
Numite, nonșalant, motiv real,
De-a pune semn, mai mic, sau doar egal,
Între femei și ziduri de redute.

Timp nu mai am de certuri cu nebunii,
Cu cei ce contrazic cu bună știință,
Ce și-au făcut din certuri o credință
Voită a fi-n slujba rațiunii.

Absurdul e deja un fel de normă
În care au cultură cei inculți,
Cei care te obligă să-i asculți
Vorbindu-ți de tendințe în reformă.

Nu-mi văd motiv de-a sta, cu insistență,
În calea celor ce gândesc urât,
Doar să le-arăt că le acord clemență
Sătul de ura lor până în gât.

Și sunt atât de mulți, e-o-ntreagă lume
De indivizi cu lene de-a gândi,
Cei ce-s siniștri chiar de fac și glume,
Stăpâni pe ei când pot mereu dormi.

Răspunsul în zadar

Încă mai cred în basme, în povești,
Sau poate chiar în ele cred mai mult
Sătul fiind să stau și să-i ascult
Pe cei ce mă întreabă: "Cine ești?"...

Eu știu de unde vin și cine sunt
Dar dacă spun știu clar că nu-s crezut,
Mă vor numi absurd și încrezut,
Sau prea mânat de-un interes mărunt.

Dar spun, mereu, că vin de nicăieri,
Și nicăieri va fi, cândva, să plec,
Când timpului am să-i devin eșec
Agonisind doar nelumești averi.

Mi-e greu să tot infirm sau să confirm
Poveștile ce mi se spun că-s zvon,
Numit fiind de unii epigon
Sau un credul, de rațiuni infirm.

De multe ori am spus că am venit
Cu-n rost ce bine știu că l-am ales
Fără să am banalul interes
De-a arăta ce-mi este hărăzit.

Am spus și cine sunt... dar în zadar,
Și mi s-au dat răspunsuri prin blestem,
Că nu știam de umbre să mă tem,
Nici nu-i aveam pe morți în calendar.

Răspunsuri la-ntrebări am dat și dau,
Dar întrebări mi se tot pun mereu,
Și am ajuns să spun că-i mult prea greu
Să te audă cei ce minte n-au.

Și tot mă-ntreabă unii: "Cine ești?",
I-aud, firește, însă nu-i ascult,
Să le răspund mi-ar trebui cam mult,
Ori să îi mint, spunându-le povești...

Directa recunoaștere

De multe ori ți-am spus... dar nu direct
De cum va fi să-ți fie mersu-n viață,
Altfel găseam ca lipsă de respect,
Fiind ideea mult prea îndrăzneață.

Te zbați, și-i greu, se vede că te zbați,
Se bate-n loc dorința de-a răzbate
Și pașii sunt de drumul drept strâmbați,
Voindu-și o deplină libertate.

Drumul se face lung și tot mai greu,
Fără de timp sau locuri de odihnă,
Și-așa cum dat îmi e să ți-l văd eu
În zbucium îți va fi, nicicum în tihnă.

Acum m-am hotărât, și-ncerc să-ți spun,
Cum poți urma doar calea ce ți-i dată
Și neratând momentul oportun
Să ți se schimbe viața dintr-odată.

Un simplu pas, direct și hotărât,
Uitând de întrebări fără valoare,
De cerul ce, spre seară, mohorât
Te va voi spre el căutătoare.

E timpul, numai noi, și neștiuți,
Să ne avem, trăind visând, o noapte,
Plini de idei, dorințe și virtuți
Cu grabă-n repetări de stări și fapte.

Eu sunt turnanta gândului hoinar
Ce caută o umbră și-n lumină
Și-n îndreptarea lui eu sunt acar
Spre a te ști frumoasă și senină.

Că nu ți-am spus, e drept, sunt vinovat,
Acum depinde totul doar de tine,
Acum mă simt cu mine împăcat,
Alegerea doar ție-ți aparține.

Rătăcire-n împărțire

Simt viața cât îmi e de împărțită
De parcă-s trăitor de mii de ani,
Pe o anume cale rătăcită
Mereu printre fățarnici și profani.

Nimic nu-i nou, îmi spun, tăcut, sub soare,
Nimic nu e, în făptuiri, schimbat,
Doar vieții i se dă, altfel, valoare,
Și întâmplării rost absurd, ciudat.

Am fost copil... De-atunci sunt multe spuse,
Nici nu mai știu de-a fost întâmplător
Sau gândul printre vise răzbătuse
Și povestea ceva din viitor...

Azi multe cred că-mi sunt necunoscute
Doar făptuit ajung să spun că știu,
Dar tot acele vrute și nevrute
Ajung să se-mplinească-ntr-un târziu.

De sus în jos merg căi de coborâre,
Cu mers ușor și mai mereu grăbit,
Bazat pe o absurdă hotărâre
De-a pune preț pe tot ce e gândit.

Eu, de-am gândit, nu pot să am de știre,
Și nici habar nu am cât am urcat,
Dar rezultatul, azi, prin împărțire
E-atât de mic și greu de-aproximat.

De jos în sus mi-am dus mereu privirea
Și n-am putut, cu timpul, să mă schimb,
Ca simplu om să-mi împlinesc menirea,
Cândva, prin nemurire, să mă plimb...

M-am împărțit și viața, mi-e-mpărțită,
Mi-a mai rămas puterea să constat,
Și spun, gândind, că-i calea rătăcită
Dar simt că totul e cum mi-a fost dat...

Psihotice valori

În circuitul de valori al zilei
Azi intră întrebări ce n-au răspuns
Și stă iubirea sub povara milei
Voindu-se, așa, îndeajuns.

Similitudini fără nici o formă
Ajunse sunt să fie drum ales
Principiului ce se dorește normă
Pentru al lumii mers înspre regres.

Numite sunt, idei absurde, sfinte,
Și-i valoros tot ce e pur import,
Fiind exclus și simțul din cuvinte
Rupt de context, văzut ca disconfort.

Recursul cu atacuri la persoană
Catalogat e astăzi ca reper
Concluziei că specia umană
Deține monopol și-aici, și-n cer.

Cuvântul dat e sens ce n-are miză
Când nu vizează preț material,
Doar bun mai e minciunii, ca deviză,
În clar consens cu tot ce-i ireal.

Nimicuri de doi bani, ori simple poze
Cu-nvățături de simplu travesti,
Se dau drept tratamente la psihoze,
Și chiar măsuri ce pot redefini.

Forma-mprumută, regresând, cuvinte,
Și definește tot ce e schimbat,
Ca valoros și plin de-nvățăminte,
Universal și monopolizat.

Fără excese

Ce rost ar mai avea să-ți spun cuvinte,
Din care să mă știi cuprins de dor,
Acum când zorii zilei iau aminte
De cum ne-avem un gând dezrobitor?

Firescul e deja cuprins în fapte
Cu iz de adevăr fără cusur,
Ce dă contururi miezului de noapte
În care-ți tot spuneam c-am să re fur.

Clipele trec și-și au însemnătate
Prin tot ce dau trăirii în comun,
Când, ce-i lumesc, din piatră seacă scoate,
Idei ce-n mod direct se suprapun.

Mă simt altfel, o zi altfel începe,
Ideile au tot mai mult temei,
Pot, adevăruri mari, din plin, concepe,
Ca ziua, cu dorințe s-o închei.

Mă vezi tăcut... Privirea doar vorbește,
Și multe ar avea de povestit,
Însă-n privirea ta se tot oprește
Să-ți ai, în voie, visul împlinit.

Cuvintele au rost, dar și tăcerea
Spune mai mult din clarul înțeles
Al gândului ce-și are, iar, puterea
De-a depăși meschinul interes.

În noapte te-am furat, fără să-mi pese
De cei ce se gândeau că-i în zadar,
Ca liberi de meschinele excese
Să ne trăim ca foc arzând, nu jar.

Puține spun, nu am mai multva spune,
Cuvintele au rost tot mai puțin,
Faptele sunt fireasca rațiune
A unor vremuri noi ce, grabnic, vin.

Alegeri printre înțelegeri

Existăm într-al vieții tumult,
Prin eterna, concreta idee,
Eu bărbat, tu, firește, femeie
Un întreg definit de demult.

Unii spun că există mai mult,
Alții văd existând prea puține,
Iar absurdul pe drumuri ne ține,
Și ni-i traiul cu totul ocult.

Tu ești gând ce îmi spui că-l gândesc
În atât de complexa-mi prezență,
Ce-n concret e multipla valență
A speranței de rost omenesc.

Eu dorindu-mi să simt că trăiesc,
Sunt mereu dependent de-o-ntrebare
Ce își are porniri din mirare
Că-mi tot vine să-ți spun "Te iubesc!".

Sunt atâtea principii și legi
Ce dau sens noțiunii de bine,
Însă vieții mai mult îi convine
Ceea ce, tu, trăind, înțelegi.

Poți oricând, dacă vrei, să mă negi,
Cum, oricând, poți să mergi înainte,
Printre fapte și printre cuvinte,
Dreptul tău e, oricum, să alegi.

Aparențe și carențe

"Minciuna stă cu regele la masă"...
Versul e vechi, doar oamenii sunt noi,
Acum ea stă în prag la orice casă
Sub preș e adevărul... e gunoi...

Pe sub umbriri cărări umblarea face,
Și plângerea e algoritm urmat,
Când minții adevărul nu-i dă pace,
Lăsând vederii pasul mult săltat...

Intră-n poveste vrute și nevrute
Și-anonimatul unui timp pasiv
Ca să se vadă fapte nevăzute
Într-un amestec fad și evaziv.

Capra și varza bărcii îi sunt rude,
Iar planul lor este cu drept divin,
Doar șipotul de ape îl aude,
Lăsându-i sensul, întru tot, meschin.

Stă, împreună cu minciuna, frica
Dându-i motiv să nu se dea de gol
Tot amintind cât ustură urzica
Oricât e învelită-n staniol.

Și vin în juru-i multe aparențe
Dând mucavalei rol de paravan,
Mizând pe momentanele carențe
Ale acestei lumi cu trai în van.

Se tot vorbește mult de argumente,
De rolul lor în sens de timp pierdut,
Și umbre ce tot aranjamente
Redecorând al faptelor trecut.

Nimic nu-i nou, se minte, se tot minte,
Se jură strâmb și vorbește mult,
Mereu aduse-n joc sunt cele sfinte,
Iar adevărul e numit incult.

Momentul de-ncercare

De mult am spus, de foarte multă vreme
Că m-am născut să fiu nemuritor,
Sedus fiind de marile extreme
De marile iubiri, de multu-mi dor.

Acum urmează marea încercare
A celor ce din umbre au împuns
Și motivând a vieții lor chemare
Piedici mi-au pus, voindu-mă ascuns.

Nu îmi permit să mai păstrez tăcerea,
Nu sunt în stare să mai fiu tăcut,
Și nici să trec mai multe cu vederea,
Să fiu, cu bună știință, prefăcut.

Nu urmăresc, nicicum, ceva anume,
Însă presimt că iarăși sunt țintit,
Cu vechi idei ce vor să mă consume,
Să vreau să dorm, crezând că-s obosit.

Acum spun iar, dând, oarecum, de veste
Celor ce cred că am uitat ce-am spus,
Sau celor ce vor spusa să-mi conteste,
Că uită să privească și în sus.

Cu val de foc și râuri mari de ape
Se vor ivi-n curând ai zilei zori,
Când, cei ca ei, nu vor putea să scape
Dându-și pe față marile orori.

Se vor trezi, mânați de amintire,
Spre timpuri ce, prin ură, le-au pierdut,
Trăind așa cum dat le e prin fire
Concretul plin de golul absolut.

Imposibil comun

Ca să devin un simplu ins, comun,
Eu, recunosc, nu am deloc răbdare
Nici nu am timp principii să-mi impun
Gândind, pentru răspunsuri, o-ntrebare.

Cu lauda deșartă nu-s amic,
Și nu am gestici oarecum teatrale
Când e, generic, fapte să explic
Ori marile-mi erori, în fapt, banale.

Nu știu cum e-nălțimea să o-ncerc
Clădind un eșafod în adâncime,
Mirându-mă că umbra unui cerc
Nu este punct pe I, ori profunzime.

Din vremea când voitul anonim
Nu s-a putut să stea prea mult cu mine,
Am înțeles că nu pot să-mi reprim
Un dat ce-i dat și nu de mine ține.

Ceea ce sunt n-am cum să nu rămân
Chiar dacă vreau, oricât, cu stăruință,
Destinului nu-i sunt deplin stăpân,
Nici nu mă lupt pentru așa voință.

Am reparcurs un drum, nu pot să neg,
Ieșind dintr-a impunerii tutelă,
Ca să mă știu ca adevăr întreg,
Pe post de cercetaș și santinelă.

Ideea că pot fi un ins comun,
A devenit, fără să vreau, caducă,
Și nu mai am putere s-o impun,
Nimeni, nimic, nu poate s-o inducă.

Înscris pentru detractori

Voi detractori ce mă priviți cu ură
Și credeți că mă știți într-adevăr,
Dedați-vă la acte de cultură,
Nu-mi mai luați ideile-n răspăr.

Nu v-am cerut, în nici un fel, părerea
Nici ajutorul nu vi l-am cerut,
Am acceptat să tot păstrez tăcerea,
Când m-ați lovit, oricât m-ar fi durut.

Îmi reproșați idei principiale
Și faceți referire la respect,
Găsindu-mă cu gânduri imorale,
Irealist, de multe ori suspect.

Firesc ar fi, cu multe argumente,
Să tot arăt că voi smintiți idei,
Coroborând consensuri indecente
Cu rațiuni lipsite de temei.

Vă știu blazați, cu ifose și toane,
Râvnind mereu să fiți recunoscuți
Ca și model de flamuri și blazoane,
Și-n firmamente să vă știți văzuți.

Acum doar scriu, și las cuvinte scrise
Ca mărturii spre vremea de apoi,
Când veți ajunge termene prescrise,
Maculatură, bună la gunoi.

Căci va veni, normal, o altă vreme,
Cu întâmplări ce nu se vor opri
Sub semnul unor false anateme
Ce încă pot pe mulți a-i năuci.

Azi voi vorbiți și v-arătați la față,
Punându-mă-n erate, ca destin,
Configurând, cu mintea voastră creață,
Ideea că-s, prin lume, clandestin.

Am să vorbesc... lăsa-voi multe spuse,
Și veți afla ce azi n-aveți habar,
Ca făcători de gânduri presupuse
Jucând la cacialma, jucând murdar.

Cuvintele, eu nu le voi alege,
Nu le voi face aură sau drum,
Dar se vor face literă de lege
Punând la zid ce faceți voi acum.

Schimbata schimbare

Constat, uimit, că viața se tot schimbă,
Că omul e în sine schimbător,
Iar vorba fără graniță se plimbă
Schimbată prin voința tuturor.

Vin cereri de-nțelegere firească
A ceea ce nicicând n-a fost firesc,
Și nici nu stă în firea omenească
Trăirea într-un fel neomenesc.

Și se tot vor idei mereu uitate,
Puse în seama unor sensuri vechi,
Ce-n mod firesc se vor altfel, schimbate,
Având complementare legi perechi.

Îmi este greu, îmi e cu neputință
A fi credul, slugarnic și docil,
Să mă dedau, grăbit, cu bună știință
Preceptului de patos versatil.

Cuvântul spus devine, prin uitare,
Pumnal întâi, apoi un bumerang
Nepăsător la zvonul de schimbare,
La decăderi ori la urcări în rang.

Nimic nu-i nou, dar sunt schimbate toate,
Sunt răsucite, date peste cap,
Mai peste tot se pune bețe-n roate,
Iar cinstea e deja un handicap.

Zâmbesc amar, privesc spre mai departe,
Și văd un orizont întunecat,
Absurdul joacă simplu, pe o carte,
Că și schimbarea are rost schimbat.

Rebel de dor

Nu știe nimeni cât îmi e de dor
De simplitatea vieții ce trăiește
Prin omul ce pe sine se privește,
Simțindu-se, și vieții lui, dator.

În minte timpul e văzut cu rost
De-a măsura ceva ce-n formă trece,
Și de-a mai spune că o vreme rece
Venind, va pune-n drepturi pe "a fost".

În vise prind, ca din neant, contur,
Dintr-un trecut al lumii viitoare
Ce mi-a rămas, cu împliniri, datoare,
Realități ce-s clar fără cusur.

În mod real altceva este clar,
Mintea reface vise nevisate,
Și pune-n întâmplări neîntâmplate
Neobosita trecere-n zadar.

În lupte intră gânduri fără sens
Când tot mereu încearcă să compare
Ceva ce-i mic însă-i văzut ca mare
Prin logica absurdului consens.

Iar ceva mare, când văzut e mic,
În ochii celor lacomi de putere,
Reproșul vrea reduceri la tăcere
Găsind cuvântul mare inamic.

Nu-s bune multe, este mult plea clar,
Și luptele-s, în gând, omniprezente,
Se-ntorc idei, fugind de argumente,
Dorințele se-ndeplinesc barbar.

Oricât se-ntâmplă totul în alt fel
Și cât de mult sunt toate complicate,
De multu-mi dor ajung să-mi fac păcate,
În contra vremii sunt, constant, rebel.

Reverberări în șanse

Îmi las și azi să am ultima șansă
De-a regăsi un gând ce-l știu pierdut
În vremea unui necuprins trecut
Ce încă vrea să-și aibă rol de transă.

Mă rup ușor de visele ciudate
Ce-mi dau idei din vremuri care-au fost,
Punând accent pe fapte fără rost
Și evidențe mult denaturate.

Cu forța ce ucide-n disperare
Petrec un vis la porți ce s-au închis
Ca nu cumva, crezându-se abis,
Să-și vrea ascuns misterul în mirare.

Simt și resimt ciudata umilință
Iscată de un gând istovitor
Pe care cândva, mi l-am vrut decor
Și-acum îmi e îndemn și-mi e dorință.

Motiv nu am să spun că e normală
Vorba cu rost de prag ori de baraj,
Că-mi este fapta un firesc limbaj
Ce-mi face viața, întru tot, reală.

Mai dau o șansă, fără-mpotrivire,
Tendinței de-mplinire prin destin,
Neascunzându-mi gânduri care vin
Dinspre reale sensuri de-mplinire.

Cortina ca hotar

Se sting lumini și ridicăm cortina,
Și-n fața voastră suntem doar artiști,
Ce își asumă, pentru vorbe, vina,
Când râd oricât ca voi să nu fiți triști.

Suntem cei care viața lor și-o lasă
Făcându-vă din gânduri să ieșiți
Uitând de toate câte vă apasă,
Și altfel orizontul să-l priviți.

Vorbim cu noi în pauzele scurte
Mai mult de voi, cât mai puțin de noi,
Culisele ne sunt a casei curte
În care, doar murind, suntem eroi.

Și ne întoarcem, rând pe rând, pe scenă,
Cu rol sau doar ca parte din decor,
Chiar dacă știm că unii, fără jenă,
Pun etichete vieții de actor.

Suntem actori veniți în fața voastră
Cu-n rol deja de alții stabilit,
În nici un fel în rol nu-i viața noastră,
Ea-și intră-n rol la timpul cuvenit.

Pe scenă timp avem de multe glume,
Sau poate chiar să izbucnim în plâns,
Chiar fără de motiv, ceva anume
Din universul clipei, mult restrâns.

Cotina cade însă... totuși cade,
Intrăm în viață și ieșim din rol,
Ne regăsim în multele-i fațade
Fără scenarii, fără staniol.

Netimp și timp

Timp nu mai am de nici un fel de ceartă,
Am însă timp de tot ce pot să fac,
De drumul ce nu vrea să se despartă
De cel ce am să fiu pe prag de veac.

E mult prea multă vorba spre derută,
Absurdul ne consumă, brusc, pe noi,
Că nici o împăcare nu e vrută,
Iar vorbele sunt pline de gunoi.

Se ofilesc ideile frumoase
Și putrezesc tendințele din vis,
Un frig al urii ne pătrunde-n oase,
Adus din noaptea marelui abis.

Nici o speranță morții nu rezistă
Când vorbele se vor a biciui
Puțina toleranță ce există,
Recalibrată-n minus zi de zi.

Iluzia orgoliului dă iama
Prin liniștea firescului normal,
Pe față dându-și, mai apoi, arama,
Fixată între pizmă și scandal.

Și-ntr-un final continua zăbavă
Într-un același punct devine ac
Cu vârful plin de boală și otravă
Ce doar prin moarte își găsește leac.

Timp încă am, dar nu am timp de ceartă,
Destul de multe-n urmă am lăsat,
Nu vreau s-ajung un simplu gură spartă
Ce-și crede vorbă răcnetul lătrat.

Între roman și nodul gordian

Dacă e viața-ntreagă un roman
Cum zice orișicine despre sine,
Eu n-am pretenții, cred că mult mai bine
Sunt creionat de nodul gordian.

Între coperți se-nchide, printr-un gest
Tot ce se poate, prin concluzii, zice,
Și astfel înțelesul e complice,
Cu cel ce e, sau nu prea e, onest.

Sunt adevăr, dar mult prea complicat,
Pentru a fi cuprins într-o poveste,
Că cel ce-am fost, sunt încă cel ce este,
Venind din viitorul întâmplat.

Prin tot ce e ușor de urmărit
Sunt definit prin multele conflicte
Al libertății cu principii stricte
În care-am tot intrat dar n-am ieșit.

Iar de va fi o carte, scrisul meu
De adevăr va sta mereu aproape
Ca nu cumva uitarea să-l îngroape,
Și să mă-ngrop, printre uitări, și eu.

Însă mă-ntorc la nodul gordian
Știut fiind că mulți voiesc să-l taie
Și-l văd, de multe ori, ca și văpaie
Fiind, de fapt, copertă de roman.

Insomnie de tranzit

Cu insomnia mea eu fac pereche,
Predomină și sunt la voia ei,
Are aspecte noi deși e veche,
Și merge pe aceleași vechi idei.

Acum îmi este supraînarmată,
Nu pot deloc să mă-nțeleg cu ea,
Și cred acum că voi muri odată
Când gândul de-a dormi îl voi uita

Am un confort extrem, o libertate
De-a-mi face timp pentru orice nimic,
Deși nu știu deloc dacă se poate
Cu măsurarea lui să mă complic.

În zori, de multe ori, văd parcă iarnă,
Îngheață tot în viforele ei,
Când logica visării se răstoarnă,
Și decăderea are just temei.

Această insomnie parcă-i spadă,
Ce-mi face drum prin câmpul plin de spini
Ca, nedormind, să văd cum stau să cadă
Coroane ce au uitat de rădăcini.

Și n-am să dau această insomnie
Pe nici un fel de leac paradoxal,
Este a mea, mi se cuvine mie,
Trăind cu ea rămân mereu real.

Mi-a fost la fel cum astăzi văd că este,
Cu ea rămân cum trebuie să fiu,
Smintitul plin de minte, de poveste,
Și pedepsit mereu, de timpuriu.

Egalul din biografie

Mi-e rău, îmi e totuna, îmi e bine,
E tot ce pot să dau cuiva răspuns
Când mă întreabă ce mai e cu mine,
Sau mi se spune că sunt prea ascuns.

Încrâncenat în piatra de izbândă,
Transcriu cu calm povești din viitor
Și îmi ridic privirea tremurândă,
Simțindu-mă, scriind, tot mai dator.

Mă duc spre moarte noapte după noapte,
Accidentalul nu pot să-l exclud,
Prea bine știu că vor rămâne șoapte
Ce, prin copii, mereu am să le-aud.

Îmi e ființa-ntreagă încărcată
De umbra tutelarilor strămoși
Care îi cere minții să se bată
Cu cei absurzi, cu cei libidinoși.

În mine port materia stelară
Ce-a moștenit-o, știu, și tatăl meu,
Ca prin trăire și plăceri de fiară
Acestei vieți să fiu dator și eu.

Privirile mereu, mereu, mă-ncearcă
Prin spițele ce conturează roți,
Să vadă de sunt punte, pod, sau barcă
Între ai mei strămoși și-ai mei nepoți.

Când arc de curcubeu numesc femeia,
Și-o-ncarc cu roua ritmului firesc,
Reiterez, că-n Ceruri, odiseea
S-a definit cu rost real, lumesc.

Menirea mea în felu-acesta este,
Să fiu pentru urmași, și eu, strămoș,
Blazon în viitoarea lor poveste
Sacră de-acum prin gânduri de reproș.

Crucea mi-o port, și nu mă tem că lațul
E oboseala-n care mă tot scald,
Egale-mi sunt iubirea și nesațul
De-a ține fierul înroșit sau cald.

Arderea de noapte

Încă o noapte ard, ca o țigară,
Ce o fumez ca să mint cu ea,
Însă nu știu de-i noaptea ce-i afară
Ori ard, ca mai mereu, din noaptea mea...

Mi-a fost întreaga viață insomnie,
Spun și acum că am avut noroc
Că am putut să simt că mintea-mi, vie,
Putea, de vrea, să ardă tot în foc.

Mi-am spus că insomnia-i, poate, frica
De ce-i ce-s mulți și mult prea mult vorbesc,
Și mă întreabă cum văd eu furnica
Prin tot ce fac, ce spun și ce gândesc.

Timp să-i observ nu am, am multă treabă,
Însă cu gându-i simt la mine-n pat,
Când până și salteaua mi-o întreabă
Cum am dormit, cu cine m-am culcat.

Strâng doar din dinți, din noapte fac țigară
Și mi-o aprind voind a termina,
Cât gustu-i e sarcastic și amară,
Tot ce înseamnă neodihna mea.

Când, zi de zi, simt visul că mă cheamă
Extrapolând simțirile-mi enorm,
De proști mi-aduc aminte... și mi-e teamă
Că, adormind, n-am cum prea mult să dorm.

Dar somn îmi e, și-mi pare el răscruce,
De atât nesomn mă simt bătrân,
Insomnia-mi e ca și o cruce
Ce, ducând-o, veghetor rămân.

Nu pot dormi aici, cu-atâta pază,
Prea multe simt și noaptea-mi este zi,
Nu știu pe cine somnu-mi deranjează,
Și ce ar fi de aș putea dormi...

Stau iarăși treaz, și-n ochi am praf de zgură,
Ca orbul caut drumuri înspre cer,
Cu noaptea-n gând și o țigară-n gură
Încerc să mă accept, încerc să sper.

Dublul real

Seară de seară... după carnaval
Femeia îți zâmbește din oglindă,
Parcă voind din ea să se desprindă
Într-un păgân, satanic, ritual.

E goala toată... zâmbet îngeresc...
O Evă smulsă cu o clipă-n urmă
Din lutul vieții și-aruncată-n turmă,
Ispită spre păcat perfect lumesc.

Și-i apa vie care-a tot ucis,
Când a ajuns a fi o simplă Evă...
Mixtură de pământ încins și sevă,
Ce nu mai are loc în Paradis.

Dar lasă loc la acte de curaj
În timpu-i cât apare ca sclipire,
Femeia goală, sol vestind iubire,
Sau doar orgoliosul ei miraj.

Filozofii în calcul

După o lege-a lumii, clar nu știu
Să-mi definesc, prin amănunte viața,
Nici nu prea pot cumva să o descriu,
Ca să n-ajung să lupt chiar eu cu ceața.

Totuși ciudat, miraculos, altfel,
Mă-ntreb și eu, și nu îmi pot răspunde,
Cum să-mi explic că-mi sunt tot eu model
Dar taina vieții nu îmi pot pătrunde?

Simt teamă, uneori, că tot ce-am spus,
Își are adevăruri neștiute,
Și am să fiu, fără crâcniri, sedus
De visele ce-s fapte concepute.

Aș vrea să știu de sunt cumva născut
Ca laitmotiv legat de lumea veche
Și ancorat de crezul absolut
Că viața-i definită prin pereche.

De-aici pornind nu înțeleg ce-ar fi
De n-aș fi dat cuvintelor putere,
Furând speranței dreptul de-a trăi
Mai mult decât pasaje efemere.

Multiplicarea duce-n împărțiri
Ce n-au temei când dau valoare-ntreagă,
Restul fiind un cumul de-amintiri,
Iar faptele, prin el, nu se reneagă.

Realul bate clar filozofii
Când în bilanț valoarea se adună,
Negând idei de stereotipii
Ce vor tipar ideii să impună.

Fără de șanse

Dacă vei vrea să fugi, nu se mai poate,
Din tot ce-ai spus există doar acum,
Și mai există dorul tău de toate,
De primul pas și-un început de drum.

Cum tu ai spus, a nopții-mpreunare,
De după rostul zorilor de zi,
Ne va reda fireasca-nseninare
Ce mai apoi și munții-i va urni.

Ți-s adormite multe gânduri bune
Ce vieții ai uitat să le mai ai,
Și-n orizontul minei de cărbune
Idei de neputințe au prins grai.

Acum, o zi sau două, nu contează,
Intră-n normalul sensului real,
Ca să îți ai dorința clară, trează,
Mereu crescândă spre paradoxal.

Să pleci, oricât ai vrea, nu ai pe unde,
Oriunde-ar fi, spre mine vei veni,
Grăbind simțiri puternice, profunde,
Să nu te poți prea repede opri.

Așa cum știi, va fi din prima clipă
De haine și păreri să te dezbraci,
Uitând a te feri de fapte-n pripă
Iertându-mă de cumva sunt stângaci.

Și-ai să mă lași, fără a-mi cere voie,
Ideii de-a dormi să-mpotrivesc
Realul sens că, totuși, e nevoie
De-mpreunări și rodul lor lumesc.

Acum încep numărători de ore,
Și-ncep povești să-și aibă început,
Mai toate întrebările-s majore
Făcându-și drum spre a trăi-n trecut.

Vânător prin vise

Sunt vânător de antice cutume,
Și singuratic călător grăbit,
Spre locul meu din margine de lume,
Acolo unde timpul m-a dosit.

Vin cu idei din orizonturi vaste
Și pentru ele sunt numit năuc,
Prin contraponderi mi se spun că-s proaste,
Ar trebui de-altceva să m-apuc.

Aud mereu un ceas în tâmpla dreaptă
Și-nvăț cum să zâmbesc nepăsător
Că-i timpul scurt și viața nu așteptă
Când mă gândesc, din când în când, să mor.

Vânând aduc în lume, dau de știre,
Că multe adevăruri s-au uitat,
Și oamenii nu fac deosebire
Între puțin murdar și prea curat.

Iar din prezentul fără de hotare,
La ceasul când și gândurile dorm,
Vânez consensul unor calendare
În care timpul vieții-mi e enorm.

Când anii mi se pun la socoteală
Mă recunosc și eu că-mbătrânesc
Dar faptele se-arată cu-ndoială,
Numărătorii, clar, se-mpotrivesc.

Și plec mereu spre porțile deschise,
Încerc să nu privesc prin alte părți,
Cu buzunarul doldora de vise
Să scriu povestea vieții-n multe cărți.

Pânda de toamnă

Tăcerea toamnei după colț pândește
Cărarea dinspre munte să ne-o fure,
Și-amăgitor, când fi-va, pe muțește
Să ne îngroape-n frunze, în pădure.

Pare a fi un grav sfârșit de vară,
Ce vine brusc, uitând să dea de veste,
Ținând să fie altfel, dar să pară
Că e deja-nzidit într-o poveste.

Ți-am spus de mult că mie nu îmi pasă
De nici un fel de iarnă sau de toamnă,
De va veni noi nu vom fi acasă,
Drumul ni-i lung, spun azi, frumoasă doamnă.

Avem de mers, avem atâta cale
În care n-avem vreme de oprire...
Sărbătorind aniversări formale
Ajunge-vom un munte de iubire.

Ea însă, știi prea bine, ne pândește,
Gândind că, totuși, vom intra-n tipare,
Că vom ceda văzând că ne lipsește,
Deși-i mereu prezentă-n calendare.

Dinspre front înspre decont

Hai, jucați-vă de-a țara,

puneți totul pe tarabă,

Născociți alte probleme,

arătați un orizont

Dați răspunsuri fără noimă

celor ce pe drept vă-ntrebă

Ce-i, de fapt, în mintea voastră

de o vreți mereu un front?

N-are rost să cerem plată

celor care vin de-afară,

Și ne vor ținuți în lesă,

cu simbrii de slujitori,

Dați-le, pe totdeauna,

dacă vor, întreaga țară

Promițându-le că fi-vom

pe vecie, lor, datori.

Azi, oricum, nimeni nu știe

pe ce cale-o să se poată

Supraviețui o vreme

nicidecum a se trăi,

Într-o altă Românie,

fără milă dezbinată,

Într-o țară-n care legea

e-ncălcată zi de zi.

Profitați de toată ceata

ce-ați stârnit-o prin minciună

Ațâțați la ură oarbă

cât mai mult și peste tot,

Nu vă mai feriți de zvonuri,

ele dau vestea cea bună,

Că de sunt unii-mpotrivă

fi-vor puși degrabă-n bot.

Boala homosexuală

faceți-o, un drept, prin lege

Pervertiți copilăria

să ajungă, omul, trup,

De-i nevoie, proclamați-l,

pe un neromân ca rege,

Și băgați-i la-nchisoare

pe cei ce vă întrerup.

Puneți, prin șantaj politic,

alt impozit peste țară,

Inventați, printr-o sintagmă,

cauze fără motiv,

N-are rost s-avem hotare,

dați o lege să dispară

Statul, ca și noțiune,

e-nvechit și primitiv.

Vindeți și trădați în voie,

faceți jocuri în culise

Să puteți mânca în tihnă

și în tihnă să dormiți,

Iar de nu veți face față,

să visați că vindeți vise,

Celor ce muncesc pâmântul

și voi îi batjocoriți.

Tot vorbiți de centenare,

dați-le și lor otravă,

Pe români încăierați-i

cu diversiuni de soi,

Învârtiți cuțite-n rană

ca să fie și mai gravă,

Trageți țara în sclavie

sau chiar și mai înapoi.

Faceți legi să ne-ngrădească,

să n-avem curaj a zice

Că ne-am săturat de lecții,

de cozile de topor,

Pentru cei rămași în țară

faceți, spre a interzice,

Lege care să le spună

că țara nu-i doar a lor.

Omorâți trecutul țării

puneți-i în cap țărână,

Și-n noroi duceți, cu grabă,

rostul celor trei uniri,

Complotați, trădați, ucideți,

dar cu Biblia în mână

Dați mizeria din minte

buletinelor de știri.

România? Ce rost are

dincolo de-a fi lozinca

Ce v-acoperă micimea

și orgoliul fără sens?

Vă e dragă violența,

și desfrâul, și palinca,

Și vi-i clar că voi chiar faceți

României, rău imens.

Hai, jucați-va de-a țara,

înscenați idei nebune

Reclamați că facem altfel,

că avem alt orizont,

Hai, jucați ultima carte,

de-a-ncerca a ne supune

Hai, grăbiți-vă, că vine

ceasul marelui decont...

Răcnet de bătaie

Răcnesc nebunii îndemnând la luptă
Având dorințe luate cu-mprumut,
Dintr-un crâmpei de plan ideea-i ruptă,
Tradusă în limbajul surdo-mut.

Întâiul gând e pumnul ce lovește
Doar pentru că e strâns spre a lovi,
Stârnit de cel ce altfel lenevește
Și lene-i este chiar de a muri.

Puțin gândesc cei gata de bătaie,
Limbaju-i la nivel de papagal,
Îndeamnă, plini de ură, spre războaie,
Văzând bătaia ca un drept legal.

Nu au habar de-a respecta vreo lege,
Că nici măcar nu au o lege-a lor,
Și nici efectul nu-l pot înțelege,
Nici chiar când pumnul e omorâtor.

Ca-n junglă se răcnește-n plină stradă,
Și se aude urlet de șacali,
Prostia face, iar și iar, paradă,
Clamând pe idioții virtuali.

Nu-i de ajuns... ei vor doar foc și sânge,
Vor caldarâmul, iar, un eșafod,
Convinși fiind că răcnetul înfrânge
Pe cei ce nu-s cu ei pe calapod.

Freamăt nervos se simte, chiar de vede
În gesturi, în cuvântul de salut,
Nebunii, neavând în ce se-ncrede,
Răcnesc devize luate cu-mprumut.

Prag de vis

Nu-s cărţi în lume vise să explice,
Nici să-nțeleagă care-i timpul lor,
Când visătorul grabnic se dezice
De adevărul prea tulburător.

Idei mai vechi se pun în altă formă,
Se-aşează pe normalul calapod,
Ca-n logica umană, punctiformă
Să fie cap de punte ori de pod.

Nimic nu-i tot, doar fapta pare nouă,
Omul se crede nou şi înnoit,
Şi-mpărţitor al vieţii, pe din două,
Având vederea doar prin explicit.

Timpul, în vise, nu e o măsură
Ci doar un semn al trecerii de prag,
Minimizat de clara-i trăsătură
De-a fi, doar netrăirii, falnic steag.

Ni se arată, cumva ni se spune,
Când noi suntem mai greu stăpâni pe noi,
Că nu avem decât a ne supune
Ori, de nu vrem, căderii în nevoi.

Cu greu se strâng ideile-n cuvinte,
Şi nu pot decât îndemn de drum,
Chiar de-ar putea lovi sau să alinte,
Faptei din vis au rol mereu postum.

Ni se explică paşii, chiar urmarea,
De ne lăsăm oglinzi de vis să fim,
Şi ne lăsăm seduşi de întâmplarea
Care, oricum, urmează s-o trăim.

Tulburare la vedere

V-am privit şi de departe,

v-am văzut şi de aproape,

Când credeaţi că arde focul

sau vin mari şi tulburi ape,

Când în zbateri întrebării

nu aveaţi ce îi răspunde

Negăsind, prin întuneric,

locuri spre a vă ascunde.

V-am ştiut având o faţă,

ce-o voiaţi mereu văzută,

Însă vă aveaţi o alta,

multora necunoscută,

Pe sub preşuri vechi gunoaie

le-ascundeaţi cu strășnicie,

Obsedaţi de-a sta acolo

cel puţin o veşnicie.

Din absurduri recursive

v-aţi lovit mereu prin spate,

Şi-aţi privit înspre orgoliu

dându-i mare-nsemnătate,

Oricine v-a fost aproape,

din mândrie şi prostie,

Pentru a vă face pofta,

iadului l-aţi dat simbrie.

Tot ce aţi numit iubire

a fost într-a voastră lege,

Obligând la abstinenţă

pe cel care n-o-nţelege,

La arginţii din gunoaie

n-aţi privit nicicând cu silă,

Vi i-aţi vrut pe orice cale...

nu v-aţi arătat cu milă.

Nu învinuiţi străinii

că e rău la voi, acasă,

Căutaţi mai pe aproape

când durerea vă apasă,

Nu lungiţi prea mult ideea,

nu priviţi înspre departe...

V-aţi jucat cândva cu focul,

trimiţându-vă la moarte...

Poezia ca acuză

De ani şi ani sunt judecat că scriu,
Că mi-a ajuns un viciu poezia,
Şi că mă mint că ea mă ţine viu,
Deşi nu-mi este asta meseria.

Curge reproşul, uneori e val
Şi lovitura-i simt... E multă ură,
Chiar dacă sub motivul că-i banal,
Trece cu mult de-a logicii măsură.

Mai mult de-atât, eu, omul, sunt blamat,
Numit, accentuat, un pierde-vară,
Şi-n limita răbdării încercat
Ca să îmi văd menirea drept povară.

Şi tot ce ştiu, şi tot ce pot să fac,
E pus la zid, ca fără trebuinţă,
De cei ce-şi vor simţire bunul plac
Când nu le este lor de folosinţă.

Nu sunt mirat, dar sigur nu pricep
Cum ura poate fi o bucurie,
Celor ce cred că viaţa mi-o concep
Prin gândul de a scrie poezie.

Nu mă explic, dar doar aşa sunt eu,
Efect cauzator de întâmplare,
Cu tot ce dat îmi e de Dumnezeu
Să fiu lăsând în urmă-mi o urmare.

Efemer, abstract, banal...

Viața-mi, trecând, ajunge un întreg
De amănunte vagi, fără valoare,
Când fără de-mpliniri întâmplătoare
Îmi poate fi motiv să mă reneg.

Ce e real e cu motiv real,
Palpabil, și vizibil prin efecte,
Însă uitând de minime aspecte
Devine efemer, abstract, banal.

În umbre, de-i posibil, când privesc,
Constat că întâmplările ciudate
Sunt fapte ce-au rămas neterminate
Și-s obligat, ca drum, să ocolesc.

Prezente sunt în fiecare pas,
Și-n orice faptă îmi găsesc o vină,
Când între întuneric și lumină
De gândul revanșard mă las atras.

Când însă-i clar că pasu-mi stă în loc,
Mă știu dator cu gândul despre mine,
Cu barieră între rău și bine,
Și prea puțina-mi cale de mijloc.

Ce-i ireal nu e lipsit de sens
Oricât aș vrea să-l văd cu nepăsare,
Mizând pe o totală separare,
Nici să-l evit nu pot, ca gol imens...

Astfel realul, e-ntr-un fel, altfel,
Continuă idee și prezență,
Punând doar adevăru-n evidență,
Potrivnic uneori, ba chiar rebel

Hotărâtoarea vreme

Iată-i vremea... n-am cuvinte

spre a-ți spune pe-ndelete

Despre sacra-mi datorie

de-a face să se repete

Clipa-n care-am fost făptașii,

neștiuți de nici o lume,

Ce au dat, împreunării,

nu doar nume, ci renume.

Într-un fel de revenire,

motivată de idee,

Te vei ști că ești o cale,

nicidecum o simplă cheie,

Când idei complementare

se vor arăta la față,

Întorcându-te, vei spune

că îți este dor de viață.

Fi-va, într-un fel, momentul

când în lacrimi îți vei pune

Și regretul, și speranța,

fapte rele, fapte bune,

Când punându-le-n balanță

vei ști cum ți-a fost căderea,

Ca, urmând o nouă noapte,

să trăiești, cu rost, plăcerea.

Azi e timpul... azi e vremea

ce încet ajunge clipă,

Neștiuți de ochii lumii

să ne fim, fără risipă,

Dar cu sens de dăruire

și firească acceptare

A ideii că doar Cerul

știe-a faptelor urmare.

Crezi că-i tocmai potrivită

spre plecare multa grabă,

Și-ți e greu a înțelege

că și viața-i o tarabă,

Însă-n ciobul de mândrie

oală spartă nu se vede,

Nici tu nu îți vezi greșeala,

nici în semne nu poți crede.

Ai încă un timp al șansei

și am rol de-a fi o cale

De a nu-ți pleca urechea

înspre vorbe mari, dar goale,

Simpla nouă-mpreunare

va fi urma de lumină

Ce îți va grăbi schimbarea

ce, oricum, e dat să vină.

Iubire, floare...

Iubire pururi floare, crudă floare,
Un bob de rouă, lacrimă de soare,
Știu ce departe drumu-ți poate duce,
Și cum speranța-n suflet readuce.

Mi-ai dat, o vreme aripi de-nălțare,
Apoi, priviri mi-ai dat, spre-ntreaga zare,
Și-am învățat că-mi dai cât pot eu duce...
M-am răstignit, de voie, pe-a mea cruce...

Iubire, prea frumoasă, rară, floare,
Nu prea te-mpaci cu lumea muritoare,
Furtunile mereu vor să te rupă
Ideile se țin să te corupă.

Ispitele își lasă la-ntâmplare
Rostul ce-și vor, de-a fi mereu chemare,
Punând, fără cruțări, idei sub lupă
Din tot nimicul ce le preocupă.

Iubire, floare... crudă, rară floare,
Firească doar când ești întâmplătoare,
Mereu simți coasa care te pândește
Și norul ce deasupră-ți se oprește...

Și doar de nori e plină-ntreaga zare,
Cuțitele lucesc prin buzunare,
Lumina nopții-n umbre se dosește,
Iar umbra morții crește și tot crește...

Fără echivoc, temei

Ești undeva departe, prea departe,
De unde doar în gând te mai aduc,
Punându-te, ca versuri, într-o carte,
Timpul lăsându-l de-a se ști caduc.

Acum nimic nu ni se poate spune,
Nici noi prea multe nu avem de zis,
Ne suntem jar și ne suntem cărbune,
Spre focul viu ce ni se-arată-n vis.

Ești, fără echivoc, în așteptare,
Voind să-ți fie clar cât te aștept,
Știind că-mi ești dorință și chemare,
Și țel îți sunt, și-mi ești deja concept.

În frământări, de multe ori, în noapte,
Din vise, prin simțiri, îți amintești,
Că mi-ai vorbit de sensuri și de fapte
Ce ne vor umple viața cu povești.

Timpul, acum, se trece, se tot trece,
Așa cum are, pururi, obicei,
Și-i arșiță, ori ger extrem de rece,
De după cum îi vin, tacit, idei.

Nu-i o-ntâmplare că presimți o clipă
Ce nu ți-o vezi a fi decât un gând,
Știind că este prima și-n risipă
Nu vrei s-o ai, grăbită, dispărând.

Te vezi pe tine și mă vezi pe mine,
Într-un normal și rodnic corolar,
În care fiecare-și aparține
Și celuilalt se dă, de-a pururi, dar.

Și vezi așa, cum noapte după noapte,
Se descompun și recompun idei,
Cum sânii tăi, ca două mere coapte,
Ne sunt speranței negreșit temei.

Decisiva profunzime

Tu mă întrebi, nu știu cum să-ți răspund,
Că știu destul de multe despre tine,
Și că mi-e greu, cu greu mă mai ascund,
Să nu vorbesc de vremea care vine.

Știu multe din întregul tău trecut,
Din cele ce ți-e teamă a fi spuse,
Dar un motiv, banal, necunoscut
Mă face să le văd, de mult, apuse.

Nimic nu mi se pare important,
Valoarea are vremea următoare,
Și timpul ce, voind a fi liant,
Pune accent acut pe întâmplare.

Ce este-a fi nu-mi e deloc ascuns,
Și-n gânduri vin povești și multe fapte
Ce creionează, cert, un clar răspuns,
Bazat, firesc, pe-ntâia albă noapte.

Ca să-ți răspund nu ar ajunge-o zi,
Ar trebui să scriu o nouă carte
Despre cum poți, fără-ntrebări, iubi,
Și despre drum spre dincolo de moarte.

Îți spun că văd cum ochii ți se-nchid
Șimținu-mi căutarea-n profunzime
Lăsându-mi dreptul ca, mereu lucid,
În tine să devin viitorime.

Și despre timpul când, plecând în vis,
În vei lăsa deplina libertate
De-a fi-n deplină formă și decis,
Spre a trezi simțiri deja uitate.

Acesta-i primul pas, și-i suntem noi
Cei ce pot sparge porți și baricade,
Și pot ajunge, totdeauna-n doi,
Câștigătorii marii escalade.

Noi, amândoi, și căutarea

Te ascult și-n vorba ta fugară,
Văd întregul vieții orizont,
Văd că ziua vieții-ți e un front
Și-ți e grea a luptelor povară.

Viața ta îmi pare o oglindă...
Te zăresc pierdută-n căutări,
Dar și-ntr-o mulțime de-ntrebări
Ce-s un rug pândind să se aprindă.

Chiar când simt că ții idei ascunse
Nu-ți mai cer și eu un alt răspuns,
Mi te-arăți și-mi este de ajuns...
Nu-ți mai ai secrete nepătrunse.

Viața mea la fel... e-o căutare,
Către un concentric absolut,
Care știu că vine din trecut
Spre o altă viață, viitoare.

Timpul, mai mereu, se-mpotrivește,
Mai mereu mă face să aștept,
Îmi aruncă-n față un concept,
Și trece, și deloc nu se oprește.

Toate trec, și e firesc să treacă,
N-avem timp când pasul ni-l grăbim,
Doar așa a fost să regăsim
A iubirii, protectivă, teacă.

Căutăm un drum, un gând, o faptă,
Căutăm firesc ori nefiresc,
Mulți, în jurul nostru-mbătrânesc,
Noi mai vrem urca încă o treaptă.

Tot privind spre viață-ți dau de veste,
Că mă simt, deodată, obosit,
Te-am găsit și, iată, m-ai găsit,
Și intrați suntem deja-n poveste.

Dat să fie...

Nu te mai gândi... ce-i dat să fie,
În această toamnă ne va fi
Noaptea-n care, marea bucurie
Fără așteptări o vom trăi.

Fi-va tot o baie de lumină,
Adunată-n ani de așteptări,
Când făptura ta etern divină
Mă va-ndatora cu noi chemări.

Fi-vei, totodată, și scânteie
Focului ce ți-l vei vrea aprins,
Ca să-l stingi simțindu-te femeie,
Când firescul vieții e atins.

Astăzi drumuri încă vezi deschise,
Încă mergi la fel ca în trecut,
Însă ai cu totul alte vise,
Vezi mai mult în tot ce ai văzut.

Te întorci din drum fără de știre,
Porți, cândva deschise larg, le-nchizi,
Ai reper fireasca-ți înzidire
Când, spre altă viață te decizi.

Te-nzidești în propria ta viață,
Viața-n care vise-ai trăiești,
Luminată dis de dimineață
De trăirea faptelor lumești.

Îți va sta iubirea, clipei, strajă,
Spre urcări vei merge tot mai drept,
Ca să-mi fii, la miez de noapte, vrajă,
Când vei ști de câte vieți te-aștept.

Ecoul clepsidrelor

Vei reveni, mereu, la mine-n gând,
Chiar dacă viața încă ne desparte,
Și-așa te-aud, de dor enorm, plângând,
Sau cum te-nscrii în literă de carte.

Vei reveni chiar fără să te chem,
De orișiunde-ai fi în lumea mare,
Că așteptarea ni-i ca un blestem
Ce astăzi se numește depărtare.

Clepsidrele vor număra invers
Cerând să-și aibă alte calendare,
Luând măsuri dintr-al trăirii mers,
Punând, pe hărți, repere, nu hotare.

Vei reveni din marele abis
În care te-ai ascuns, în marea-ți teamă
Că drumul ce tot tu ți l-ai închis
Nu poate fi, nicicum, luat în seamă.

Vei reveni, mereu ca un ecou,
În zori dar mai ales la înserare,
Fiindu-mi așteptărilor cadou
Și vieții simplă, pură, întâmplare.

Fără păcat, cu rost prin definiri,
Rămâne-va înscrisă-n calendare,
Întâiul pas al unei mari iubiri
Ca semn al unei vieți nemuritoare.

În așteptare

În timp ce-nvăț, din nou, să te aștept,
Cuvintul intră-n rol de presimțire,
Lăsându-l să îmi tremure în piept,
Gândind spre prima noastră întâlnire.

Îmi tot preface clipa într-un vers
Fără să aibă mărginiri în vise,
Spunându-mi că-mi vei fi un univers
De fantezii doar între noi permise.

În așteptarea ta, cuvântul meu
Te caută-n privirile-ți spre stele
Și-ți spune, uneori, ce-aș spune eu
Când ești mereu în gândurile mele.

Încet, încet, ideea de sublim
A clipei de nebună-mpreunare,
Mă-ndeamnă să gândesc că retrăim
Aceeași, de-altă dată, întâmplare.

Și-s consternat la cât de răbdător
Am devenit, din nou, uitând de grabă,
Cu toate că mă simt, din plin, dator
Să nu încerc să fug, vorbind de treabă.

Aș vrea să tac, știind că de nu tac
Spun adevăruri uneori rebele,
Sun pus pe fapte, și, ca să le fac.
Eu te aștept la margine de stele.

Grăbire pe-ndelete

Grăbește-te încet... Se schimbă toate,
Schimbat deja e drumul ce îl ai,
Fără de fapte clare nu se poate,
În loc acum, nicicum nu poți să stai.

De veste-ți dau, spunându-ți o poveste
Despre întâia noapte-n care noi,
Vom face moartea chiar să ne deteste,
Mizând pe rostul drumului în doi.

Acum nu dau detalii, amănunte,
Nu ne putem lega de interes,
Căci multe vor veni să ne confrunte,
Contrafăcând progresul în regres.

Îți spun să te grăbești pe îndelete,
Răbdare-ți spun să ai încă puțin,
Nu vreau, nu vrei nimic să se repete,
În faptele ce nouă ne revin.

Multe-s schimbate, ție îți revine
Să fii a vieții, îngeresc model,
Și peste vieți, purtându-mă în tine,
Iubirii să ne naștem port-drapel.

De-acum, firește, ne așteaptă fapte,
Împreunării să-i tot fim simbol,
Punând însemne miezului de noapte
Lăsând fără motiv căderea-n gol.

Prevestita semnătură

Tu nici nu știi ce mare e schimbarea...
Cuvântul, azi, un drum a și deschis,
Fiind, în profunzimea lui, chemarea
Spre clipele cu sens de paradis.

Din depărtări te văd... Și ești frumoasă,
Văd trupu-ți alb în stropii de lumini,
Și clipa-n care tu vei fi acasă,
Uitând ideea nefireștii vini.

Uitând să negi că ești, de fapt, divină,
Și acceptând că timpul e injust,
Vei renunța să mi te crezi străină,
Sânii lăsându-mi, însetat, să-i gust.

Cu mâna ta, încet, mă vei conduce,
Să știu pe unde drum îmi fac ușor
Spre cea dintâi și tainică răscruce
A visului concret făptuitor.

Și ca în taină, coapsele-ți, sub mână
Vor da să-mi spună, tremurând, zvâcnind
Că ne avem, firesc, la îndemână
Urcări înspre lumini ce se aprind.

Iar când, privindu-mi sincera pornire,
Trupu-ți mlădiu de tot se va goli,
Întru grăbirea faptei de-mplinire,
Sub pieptu-mi sânii se vor vrea strivi.

Și-n jocul vieții fără să ne pese
Ajunge-vei să uiți chiar să respiri,
Ajunge-voi să am firești excese,
Iertat fiind de-a clipei contopiri.

Redându-i clipei maxima măsură
În pântecu-ți de vis și rod bogat,
Mă vei păstra, fiindu-mi semnătură,
Trăirile ce-n cer te-au înălțat.